Cum a ajuns Germania ce e azi!

Germania de azi nu a apărut din senin. Pasionaţi de fotbal o ştiu, dar reiau pe scurt povestea. Totul începe în jurul anului 2000. Ieşită din era Berti Vogts, un selecţioner ce i-a urmat lui Franz Beckenbauer, ultimul câştigător al Campionatului Mondial în 90, şi care a „domnit” 8 ani pe banca Maanschaftului, Germania îşi caută identitatea.

Erich Ribbeck şi Rudi Voller eşuează lamentabil la două turnee finale de Campionat European (asta în condiţiile în care, în 1996, cu Vogts selecţioner câştigaseră trofeul în Anglia). Între Belgia-Olanda 2000 (acolo de unde România a ieşit din grupă în dauna nemţilor) şi Portugalia 2004 se strecoară parcă de nicăieri o finală de Campionat Mondial în Japonia şi Coreea 2002. Aceea pierdută fără drept de apel în faţa Braziliei (ce straniu îmi sună să scriu asta zilele acestea când nu s-a răcit semifinala aia nebună...). O finală de Mondial nu e puţin lucru, dar nemţii refuză să se mintă singuri şi decid o reformă majoră. În urmă cu aproximativ 10 ani, se iniţiază un soi de referendum în care microbiştii sunt invitaţi să spună ce vor de la naţionala lor. Majoritatea covârşitoare decide: „Vrem să jucăm fotbal adevărat, indiferent dacă pierdem la un moment dat. Contează să avem un joc plăcut ochiului, să venim la stadion convinşi că nu ne păcălim. Nu suntem Italia să câştigăm meschin cu 1-0, aluzie la seria de victorii la limită ce i-a propulsat în finala CM 2002 (interesant că acel 8-0 cu Arabia Saudită de pe pământ asiatic nu a contat)”. Mai trebuie menţionat, asta şi pentru a trage spuza pe turta noastră, că acel 1-5 din Giuleşti din aprilie 2004, într-un amical cu naţionala lui Iordănescu, a contribuit decisiv la accelarea acestui proces de cosmetizare a fotbalului jucat de nemţi.

În urma unei analize atente proiectul îi este încredinţat lui Jurgen Klinsmann, cel care ajutat de Low, iniţial ca secund, ulterior ca şi continuator, pune bazele uneia dintre cele mai spectaculoase naţionale din istoria Mondialelor. Fotbalul german cunoaşte o politică de relaxare, se iese din rigoarea tipic germană, ca joc, ca atitudine. Avem de-a face cu naturalizări pe bandă rulantă, cu un entuziasm pe teren, la care răspund aproape instantaneu nemţii din tribune. În ciuda unei semifinale pierdute dramatic acasă cu Italia în prelungiri, CM 2006 rămâne unul de referinţă pentru toţi. Obiectivul a fost atins aproape instantaneu. S-a redescoperit bucuria de a juca şi de a trăi fotbalul. Klinsmann şi-a atins scopul şi alege să plece în patria adoptivă, lăsându-şi proiectul pe mâna celui care îi fusese alături oricum. Joachim Low. Cu mănecile la cămaşă suflecate, Low se apropie pas cu pas de marea victorie. Finală pierdută la limită cu Spania în 2008, doi ani mai târziu aceeaşi spanioli îi elimină tot cu 1-0 în semifinalele turneului sud-african, pentru ca în 2012 să piardă, tot în semifinale şi tot la limită, dar împotriva Italiei. Acum, cu toţii suntem tentaţi să spunem că, turată la maxim, maşina de fotbal condusă de Low nu mai poate fi oprită şi că titlul mondial i se cuvine. Mai ales după calificarea furişată a Argentinei din semifinala meschină cu Olanda.

Nu sunt, nu am fost şi nu voi fi filogerman. Nu am putut ţine vreodată cu Germania sau cu o echipă din Germania. Nu îmi explic de ce. Cu atât mai mult azi când fotbalul lor e mai latin decât al latinilor. Asta nu mă împiedică să spun că ei merită acest trofeu. Şi am încercat în câteva rânduri să reamintesc ce se află în spatele acelui ireal 7-1 cu Brazilia: strategie în sensul bun al cuvântului, voinţă, muncă, perseverenţă şi un termen specific epocii în care trăim: reinventare! Tare mi-e frică pentru ei de Argentina. E uşor parşivă, alunecoasă, şireată. După chipul şi asemănarea lui Sabaella.