Dan Filoti despre disparitia Rapidului

Va fi „A fost odată Rapid...” ?

Nu știu cu ce să încep. Trebuie că așa cum se simt acum rapidiștii s-au simțit toți cei care erau atașati de o idee, de un fenomen, de o stare de spirit, dar care și-au văzut curmat brusc, arbitrar și rece ghemul acela de iluzii, de vise, de bucurie și tristețe pentru care nu există cuvânt să-l definească și care se rotește amețitor prin noi meci de meci și etapă de etapă, aducând stări pe care numai un microbist le poate înțelege.

Pe cât de imateriale sunt trăirile despre care spun aici, pe atât de mare și surdă e durerea fizică resimțită când pierzi un joc. Pe cât de mare e bucuria trăită week-end de week-end la câte un gol marcat de ai tăi, pe atât de imens golul când ai senzația că ai pierdut totul.

M-am săturat de văicărelile și clișeele lui Copos. Se comportă ca un veșnic neprihănit, găsit de către semenii răi drept vinovatul de serviciu al comunității. El care săracul nu are nicio vină pentru nimic, ci numai merite. Eu unul îl acuz de abuz, de sechestrare și tentativă de omor a „farmecului vieții”. Mă irită cinismul lui Taban și felul în care vorbește el detașat și superior despre problemele sportive, economice, juridice, legislative ale unui club la care a ajuns să lucreze, slujindu-l pe Copos. Mă irită neimplicarea și neasumarea unei minime responsabilități de către el acum și de către toți ceilalți care au îndeplinit rolul lui în trecutul apropiat. Taban joacă prin tot ceea ce face rolul medicului legist trimis de Copos să constate decesul și nicidecum salvatorul venit să extirpe tumoarea. Pe el îl acuz de malpraxis.

Poate fac eu conexiuni bolnăvicioase și văd coincidențe peste tot, dar nu mi se pare deloc întâmplător că se petrece tot ce se petrece în anul în care Rapid ar trebui să împlinească 90 de ani, ori că semnarea sentinței a fost încadrată de două deplasări, la Brașov și la Astra, împotriva unor echipe conduse de oameni ce în istoria recentă au avut roluri determinante în mărirea și decăderea Rapidului: Constantin Zotta și Dinu Gheorghe. Până și ziua în care s-a dat verdictul a fost una încărcată simbolistic, pentru că Dinamo și Steaua aproape că umpleau Arena Națională, la ceea ce ei numesc trufaș unicul derby, în timp ce temuții, dar nerecunoscuții rivali comuni erau condamnați la Liga a II, la faliment, Dumnezeu mai știe la ce.

Nici faptul că ultimul meci jucat acasă înainte să cadă ghilotina comisiei de licențiere a fost cu Chiajna nu e lipsit de sensuri. Începutul sfârșitului a fost cu Concordia, în primăvara în care din pretendentă la titlu Rapid a făcut implozie pe axa conflictului idiot fani-echipă-antrenor-conducători. Îți înțeleg fanaticule rapidist frustrarea, dar nu pot să nu te condamn și pe tine pentru complicitate. E greu de acceptat că acum un an și un pic pe vremea asta visai la titlu, iar acum te rogi la o minune să continui să exiști. E ca în viață și acum e tardiv să regreți că nu ai știut să prețuiești ce ai avut. Cât de departe e primăvara lui 2006 și instrucția făcută cu echipele nemțești...

Generații la rând de rapidiști au crescut cu steagul acela de la „a doua” vișiniu-alb-vișiniu pe care era scris cu litere înclinate și inegale de-o șchioapă „Rapid, iubire fără sfârșit”, alții au deschis ochii pe mult mai sofisticatul banner cât toată peluza „Rapid, sfârșit de poveste, început de legendă”. Din 10 mai 2013 amenințarea lui „sfârșit și atât” îngrozește Giuleștiul. Nu știu ce va fi mai departe. Am văzut în viața asta dispărând Corvinul, Baia Mare, Reșița, Argeșul, Bacăul, Jiul, Naționalul, Sportul, UTA, Timișoara, Farul ori Craiova. Dacă aș sta să mai caut aș găsi de o divizie A puternică și frumoasă, chiar și cu 18 echipe.

Mi-e greu să accept că nu va mai fi Rapid, dar nici nu văd ce s-ar putea face în viitorul imediat. Sunt datorii și păcate ale trecutului apropiat prea mari, prea greu de șters. Mă gândesc la scenarii cu zeci de mii de fani strângându-se pentru o idee și încercând să sensibilizeze un potent afacerist care să vină pe un cal alb să salveze echipa, dar îmi amintesc de zbaterile în van ale celor din Timișoara, ori din Craiova.

Îmi revine obsesiv un vers dintr-un refen al rapidiștilor “Mi-am luat șapca și fularul, tata m-a întrebat iar pleci?!”. Cred că definește cel mai bine ideea de rapidism transmis din tată în fiu, dar lanțul s-ar putea rupe brusc și definitiv dacă nu se întâmplă ceva, nimeni nu știe ce. Nostalgia va lua loc furiei, apoi va interveni uitarea și poate din când în când un bunic își va lua pe genunchi un nepot condamnat să se facă stelist ori dinamovist și îi va spune cu un licăr în privire: „A fost odată Rapid!”.

Recitesc ce-am scris și mă întreb și eu, ca și voi poate: “What’s the point?”. Am simțit că vreau să scriu și am spus în poate prea multe cuvinte că fotbalul nostru și așa târât ar fi mai sărac și mai urât fără Rapid. Fără partea frumoasă și naturală a Rapidului, mai exact. Până la urmă poate că purgatoriul ligilor inferioare va șterge petele și bubele dobândite în perioada când s-au făcut operații (in)estetice, artificiale și condamnabile: meciuri suspecte, arbitri cu magazine Samsung, etc.

Nu militez pentru menținerea cu orice preț a giuleștenilor în primă ligă. Zic doar, așa cum am zis și la intrarea în moarte clinică a Timișoarei, a Craiovei, chiar a Naționalului că există riscul ca odată cu dispariția frumosului din Rapid să ne mai pierdem un reper, să ne mai dezrădăcinăm un pic. Și, indiferent de simpatii ori antipatii, cred cu tărie că nu ne permitem asta într-un fenomen și așa prea viciat, prea material și prea lipsit de spirit.