Despre oameni şi stări de spirit

Dincolo de revenirea lui Torres, de exactitatea lui Godin sau de pasa superbă cu călcâiul oferită de Isco, marţi seara la Atletico-Real mi-a plăcut teribil altceva. Din capul locului mă declar susţinător al „albilor”, dar asta nu mă împiedică să afirm că rareori mi s-a părut atât de evident la o echipă spiritul, unitatea, dorinţa...

VIDEO CĂLCÂI SPECTACULOS REUȘIT DE ISCO

Cred, de fapt sunt sigur, că de pe stadion se vede şi se simte altfel. Nu cu mulţi ani în urmă am avut ocazia să văd pe Calderon un derby madrilen. Era în vremea lui Javier Aguirre, iar spiritul de care vorbesc se simţea numai în tribune pentru că pe teren legea o făcea Real. Acum Atletico se poate lăuda cu cele trei victorii consecutive. Revin la discuţia despre spirit. Despre ceva ce sparge orice fel de barieră spaţială şi despre pixelii care ne vorbesc şi ne aduc lângă noi o lecţie a ceea ce însemană, cum spuneam, o echipă, o familie.

Cadrele cu Giuliano, unul dintre fiii lui Simeone şi copil de mingi la derby, alergând în braţele tatălui după fiecare gol. Veţi zice că e o scenă tată-fiu, dar la puţin timp în partea opusă, înainte să execute un aut Jesus Gamez, a dat mâna cu un copil de mingi, după ce acesta din urmă îi transmisese balonul, într-un gest cât se poate de firesc.

VIDEO BUCURIA LUI DIEGO SIMEONE, ALĂTURI DE FIUL SĂU

Apoi, toate momentele imortalizate de camere cu jucătorii vorbind între ei, sfătuindu-se, susţinându-se...privirile lor, îndârjirea pe care limbajul non-verbal o transmitea. E clar, în jurul lui Simeone, jucătorii lui Atletico formează un grup teribil. Şi, pe mine unul, asta ajunge să mă impresioneze, să îmi placă şi să mă facă să îi apreciez. Chiar dacă fotbalul lor nu este cel mai estetic, cel mai spectaculos, cel mai curat. Sporturile de echipă sunt despre tot ceea ce am povestit eu mai sus şi când văd asta nu am cum să nu remarc, să nu apreciez.

Ce s-a întâmplat la noi versus cum e la ei

Am flashuri cu astfel de momente văzute şi la noi. Steaua lui Reghecampf în unele meciuri europene, Dinamo din primul mandat al lui Rednic, Clujul lui Andone în cursa nebună după titlu, de Oţelul lui Dorinel ori Urziceniul lui Petrescu nu mai zic...

Sub impresia unei informaţii aflate de curând m-aş opri însă asupra unei poveşti, a unui meci de la noi, trăit la fel în faţa televizorului. Un meci în care hotărârea, îndârjirea, spiritul şi credinţa într-o idee comună au făcut Rapidul să acţioneze impresionant şi grupul să se unească în jurul unui om. Vorbim de Dinu Gheorghe. Iar întâmplarea face ca preşedintele de atunci al giuleştenilor să fi revenit de curând în Giuleşti.

În mai 2011, Rapid juca în Ghencea contra Stelei şi încerca pe finalul unui campionat dominat de provincie (Oţelul avea să câştige titlul atunci, Timişoara termina pe doi şi Vasluiul pe trei) să salveze ce mai era de salvat şi să prindă un loc de cupă europeană. Pentru a pune lucrurile în context, trebuie spus că nici Steaua nu traveresa o perioadă fastă.

Echipa se căuta, iar Becali schimba antrenori pe bandă rulantă. Lupta era pentru un loc de Europa League aşadar, însă şi pentru orgolii. După cum spuneam, cu Pancu dirjor în teren , cu Rada pe bancă, avându-l pe Dinu Gheorghe lângă el, Rapid a acţionat şi a reacţionat admirabil.

VIDEO GOLUL DECISIV MARCAT DE PANCU ȘI BUCURIA ATACANTULUI

Se simţea o voinţă ieşită din comun, cu jucătorii ajutându-se necondiţionat unul pe altul. Era mai mult decât un meci de fotbal şi, la final, declaraţiile celor implicaţi aveau să confirme, victoria cu 1-0, gol Pancu, fiindu-i dedicată lui Dinu Gheorghe. Coincidenţa face să fi fost ultima victorie a giuleştenilor contra rivalilor stelişti.

Nevoia unei societăţi de a-i avea alături pe cei care ştiu, cunosc şi înţeleg

Paralela vorbeşte despre diferenţa dintre o stare de spirit instaurată şi cumva permanentizată versus un moment oarecum spontan şi o reacţie colectivă, dar izolată.

Rapid încearcă din răsputeri să se reinventeze, să scape, să iasă la mal, să depăşească poate cel mai greu moment al existenţei. Pentru a reuşi asta, eu unul cred că ar trebui să construiască raportându-se la ce s-a întâmplat la meciul de care am pomenit ori la perioada 2005-2006. Iar conceptul de spirit al locului poate fi inoculat cu oameni ai locului. Simeone a fost readus la Atleti şi a generat tot ceea ce trăiesc „plăpumarii” azi tocmai pentru că ştie şi înţelege ce e acolo.

De la Rapid a plecat Manea, din nefericire între timp a plecat şi din această lume, a plecat Stanciu, pleacă Rada. S-a evitat aducerea unor oameni care au trăit vişiniu: Şumudică, Dulca, Iencsi ca antrenori Săpunaru, Niculae, ca jucători. Discuţia e mai lungă şi necesită un spaţiu mai larg. Ce zic eu, ca să pomenesc măcar în final de o ştire din punctul meu de vedere şocantă pentru tot ce înseamnă Rapid e că Marian Rada nu merita să plece. Sau, în orice caz, nu merita să plece aşa. Cu atât mai mult cu cât următorul meci e cu Steaua sau cum s-o numi echipa din Ghencea până atunci...

Şi două nume: Marian Rada şi Dinu Gheorghe

S-ar putea să fiu subiectiv, întrucât nu am făcut niciodată vreun secret din faptul că l-am apreciat pe Rada şi sunt impresionat de genul acesta de ataşament, de un devotament dus la extrem. Din punctul meu de vedere cei peste 30 de ani petrecuţi undeva, slujind o idee, uneori cu preţul sacrificiului personal, nu se pot încheia aşa. Cumva cinic, printr-un telefon dat prin intermediari.

Cum spuneam, asta e o opinie. Ştiu sigur însă din practică şi teorie că un manager are obligaţia morală faţă de orice fost colaborator să îi strângă mâna, să îi mulţumească, să îl privească în ochi şi să-i spună că nu mai e posibilă colaborarea. Din raţiuni financiare, de viziune, de strategie, etc.

Pentru tot ceea ce a făcut pentru Rapid, Rada putea şi trebuia să primească asta. Pentru ceea ce au trăit împreună, în mai 2011 şi în atâtea alte rânduri, Dinu Gheorghe era obligat să îi ofere asta.

VIDEO SĂRBĂTOAREA GIULEȘTENILOR DUPĂ FLUIERUL FINAL AL PARTIDEI DIN GHENCEA (1-0)