Dinu 70 şi un Mister infinit

Când ajungi să îţi faci din pasiune o profesie, ai foarte multe avantaje. Aş zice că numai avantaje, dar e altă discuţie. Momentele în care îţi întâlneşti idolii...Să vorbeşti cu ei, să schimbi impresii, să râzi, să te poţi numi cunoştinţă, amic, prieten. Un exemplu ar fi Zenga. Încep cu el, pentru că la vremea când îmi scriam pe tricouri numele şi numărul pe care le purta el pe spate, părea cel mai greu tangibil. Dar exemplele sunt mai multe.

Acum e despre Cornel Dinu. Nu pot spune că mi-a fost idol. L-am văzut jucând prea puţin şi în orice caz nu pe viu. I-am compus portretul robot ca fotbalist din youtube-uri, povestiri, pasaje din presa vremii. M-au impresionat personalitatea sa în joc, determinarea, mix-ul ăsta aparte de eleganţă şi agresivitate, capacitatea de efort şi ştiinţa, însuşirea, calitatea, nici nu ştiu cum să îi spun, de a se reface pentru antrenamente şi meciuri după seri prelungite în compania prietenilor în diversele „cârciumi” exclusiviste ale vremii.

L-am cunoscut ca antrenor. Cu privirea aia superior-zeflemitoare, un scanner cu costum şi ţigară de foi în colţul gurii. Intimidant, raportându-se exclusiv la imensa-i personalitate şi lăsându-ţi senzaţia că supremul favor pe care ţi-l poate face este să îţi vorbească, să te bage în seamă. Dar cumva fără să te considere partener de discuţie. La statutul ăsta puteai ajunge, cu greu şi în timp, după ce treceai teste.

Cornel Dinu rămâne un reper. Pentru generaţii de fotbalişti, de fapt de oameni de fotbal. Un personaj în adevăratul sens al cuvântului. Cu poveşti, cu un renume depăşind cu mult imensul său nume. Pentru noi jurnaliştii, mai tineri, mai bătrâni, experimentaţi sau nu, interacţiunea cu Mister reprezenta şi reprezintă perpetuu testul suprem. Verbul său, spontaneitatea sa (de prea puţine ori jucată), inflexiunile din glas îţi puteau produce traume care să te scoată din circuit mai mult decât îi speriau pe vremuri alunecările pe atacanţii Stelei, de exemplu.

Ştiu despre ce vorbesc...:) „Filfizon fără substanţă” e doar unul dintre exemple. L-am reţinut pentru că e ultimul, dar nu e ca şi cum te-ai putea supăra. Şi nu dintr-o idolatrie tâmpă, ci pentru simplul fapt că ştiind atâtea despre el şi simţind atâtea în raport cu el, ajungi să fii sigur că ai acces la esenţa celui care se înfăţişează opinei publice ca un tip complex cu multe învelişuri.

Iar esenţa ne relevă un suflet uriaş, un tip sensibil, dacă nu de-a dreptul sentimental, iubind cu timiditate şi patimă oamenii. Chiar dacă îşi maschează totul printr-o dragoste declarată necuvântătoarelor. Pentru mine face parte din galeria celor care trebuie preţuiţi necondiţionat. E pur şi simplu imens şi inevitabilele-i slăbiciuni pălesc în raport cu geniul său. Altfel figură de stil din lemn, expresia „onorat de a îi fi contemporan” este potenţată de numele său şi capătă consistenţa unor litere sculptate în granit şi lăsate posterităţii.

La mulţi ani, Mister! Şi mulţumim că exişti!