Dreptul de la blondă. Am câştigat la handbal cu lovituri de (DUMANS)K 1

Mai sunt câteva secunde şi totul e pe muchie de cuţit. Suspansul e într-un punct culminant. Doare, ustură, apasă. Totul fusese pentru noi. Începutul, desfăşurarea ostilităţilor. Până acum când finalul ăsta horror şi insuportabil vine de niciunde peste noi. Destin implacabil, neputinţă. Doamne, de câte ori am văzut şi am trăit scenariul ăsta. Sala din Craiova e un vulcan, dar nordicele nu clipesc şi vin impasabile peste noi. Calm, cu sânge rece şi luciri de gheaţă în priviri. Secundele, puţine cum sunt, ard şi devin fluide. Avem atac, dar mingea ne scapă din mână şi calificarea ni se scurge printre degete. S-a terminat!

Mii de olteni în sală sau în afara ei şi sute de mii de români în faţa televizoarelor închid ochii. În clipele acelea tuturor oltencelor din teren şi lui Burcea pe margine le-a trecut prin faţa ochilor tot traseul de până acum. S-a terminat! Ar fi fost prea frumos. În toată nebunia asta, în tot vacarmul şi în toată resemnarea generală şi naţională, o tânără care doar ce sărbătorise doi ani de când e româncă se revoltă.

Iulia Dumanska. Născută şi crescută în Ucraina, dar adoptată de români şi de olteni, via Baia Mare, minunata blondă din poarta Craiovei ne-a oferit imensa bucurie . Paradele ei au fost ireale. A blocat de două ori în aceeaşi fază şi în fracţiuni de secundă, de fiecare dată cu piciorul. O mai făcuse cu câteva minute înainte, decisiv şi atunci. Tot cu dreptul. Stângă, uriaşul Stângă, tremura, la microfonul Digi, cum nu o făcuse vreodată în carieră.

În săptămâna premergătoare finalelor pe care handbalul românesc ni le-a dăruit am avut ocazia să vorbesc şi să mă bucur că fac asta cu oameni care au scris istorie în sportul ăsta. Cu oameni speciali, frumoşi, înalţi şi atât de, nu ştiu, copleşitor de cu bun simţ. O modestie neostentativă, un firesc molipsitor. Şi mă întreb la modul cel mai serios cum de pot fi normali, întregi. Cum de pot funcţiona când au trăit sute de meciuri şi mii de secunde de intensitatea aceasta. De acolo din teren, luând decizii şi stabilind destine.

Zâmbetul cald al Narcisei, onestitatea şi francheţea spuselor sale, glasul molcom al maestrului Birtalan, privirea sa sfredelitoare şi sinceră mă vor urmări mult timp. Emoţia de handbal şi bucuria de sport. A fost prea ca-n filme ca să fie adevărat.

Şi la ce vinere am avut la Craiova, nu are cum să fie altfel la Budapesta sîmbătă şi duminică ori luni la Cluj ...