Maramureş, „play” cu fiori!

A fost weekend-ul fetelor! La cele de la Baia Mare mă refer. Al fetelor şi al maramureşenilor! Entuziasmantă şi convingătoare prestaţia lor şi o calificare extraordinară în fazele finale ale celei mai importante competiţii. Faptul că ni se confirmă o dată în plus că există viaţă după Oltchim, şi la cel mai înalt nivel european, nu poate decât să ne bucure. Văduviţi ani la rândul de evenimente sportive de asemenea anvergură, oamenii din acea zonă au din nou motive de satisfacţie. Şi nu au rămas deloc datori din punct de vedere al participării, al implicării.

Întotdeauna am zis că atmosfera de la un meci de handbal (nu mai avem o tradiţie în baschet la un nivel aşa de ridicat) nu se compară cu nimic. Vorbim de ritmul în care se joacă, de rapiditatea cu care se derulează fazele, de intensitate. E un vacarm constant şi care creşte până la cote paroxistice funcţie de momentele jocului. E o frenezie şi o nebunie continuă şi paradele portarului se suprapun cu golurile marcate pe contraatac.

La un meci cum a fost cel de duminică şi cum va fi la începutul lui aprilie timp de aproape două ore eşti transportat într-o altă lume şi trăirile pe care le ai, senzaţiile, stările, nu se compară cu nimic. Descoperi grade de comparaţie ale zgomotului la care nici nu te-ai putea gândi...De fapt, ce să gândeşti că nici nu îţi mai auzi gândurile. Aproape că nici nu mai eşti stăpânul propriului corp şi eşti ridicat şi aşezat pe scaun de resorturi nevăzute, te surprinzi aplaudând, dându-ţi palme de ciudă sau îmbrăţişându-te cu necunoscuţii de la trei rânduri mai jos ori mai sus, depinde unde te duce valul entuziasmului.

Eu, de exemplu, la ultimul meci de handbal văzut pe viu am descoperit la aproape 40 de ani că ştiu să fluier ca băieţii...Un fel de eu când vreau să fluier, (pot să) fluier..Trebuie că şi Florin Şerban a avut revelaţia asta la un astfel de meci...

E epuizant să trăieşti un meci de handbal oricum, chiar şi urmărindu-l de acasă. Înmulţiţi cu 10, ba nu, cu mai mult cu 100 în momentul în care eşti într-o sală de câteva mii de locuri şi luaţi în calcul câteva zile libere în care să vă recuperaţi vocea.

Eu unul deja am testat site-urile să îmi fac o idee cam cât se mai face până la Baia Mare, m-am uitat şi prin grilă să văd ce emisiuni ar fi şi în ce măsură m-aş putea „rupe” o zi-două din cotidianul fotbalistic. Secvenţele văzute duminică din sala aceea micuţă şi atât de inimoasă mi-au făcut un dor teribil de un meci de handbal, de Maramureş şi de oamenii aceia atât de speciali de acolo.