Modelul Raț

Doar pe jumătate în glumă spun că mă gândeam la un curs juridic intensiv de la distanță. Jurnalismul sportiv azi implică discuții pe teme de drept penal la concurență cu comentariile pe marginea modulelor tactice. E o realitate și ne adaptăm. Îmi văd colegii reporteri mai des la Înaltea Curte (era să scriu Înalta Poartă) decât la Casa Fotbalului sau pe stadioane. 

Tocmai de aceea aleg azi o temă care nu are legătură cu laturile totuși conexe ale fotbalului. Azi vreau să scriu de un fotbalist. M-au inspirat imaginile venite de la Donețk. Pe cât de impresionante, pe atât de meritate...

Pe Răzvan l-am văzut prima oară spre sfârșitul anilor 90. El - un puști timid, dar tenace, eu- un jurnalist de presă scrisă -O, Tempor...- însărcinat să se ocupe de Rapid. De la capătul troleibuzului 97 lua în fiecare dimineață la prima oră praful drumeagului, atunci neasfaltat, dinspre Laromet spre fosta bază sportivă a Tehnomentalului. Dacă avea noroc, îl mai pescuia „nea Dănuț Lupu”, „nea Mircea Rednic” sau vreun alt coleg motorizat și îl ducea la antrenamentele conduse de Lucescu. El era juniorul chemat să respire aerul de la echipa mare. De-a lungul timpului e absolut normal că am tot interacționat. Întotdeauna mi-a plăcut că a păstrat o doză de bun simț nealterată de trecerea timpului, de faimă, de trofee ori bani. A știut mereu unde este, la ce și la cine să se raporteze. A conştientizat raportul dintre șansă, muncă, conjunctură și talent în ceea ce-l privește. „Eu nu am fost hărăzit cu cine știe ce calități fotbalistice ieșite din comun. Am compensat mereu printr-o ambiție extraordinară, prin tenacitate și dorință de a reuși. Am fost cinstit cu mine și cu fotbalul și am fost răsplătit mai mult decât aș fi putut spera”. Sunt cuvinte pe care Răzvan mi le-a spus la unul dintre multele interviuri, atunci când era deja sus. Secretul lui acesta a fost. A știut, a vrut și a putut să se mențină pe plafonul de reușită.

În cei zece ani la Șahtior s-a duelat cu toți marii fotbaliști (cu Messi e deja amic la câte meciuri a jucat împotriva lui). A strâns aproape 100 de selecții la națională și 300 de jocuri în cap în tricoul Șahtiorului. La 12-13 ani de la momentul în care aminteam eu de tânărul Raț coborând la capăt din troleu, fix în ziua în care împlinea 32 părăsea la volanulul bolidului Ferrari unul dintre cele mai moderne stadioane ale Europei. În spate chipul său imens cât un sector de Donbas făcut afiș și zeci de mii de oameni ce încă îi strigau numele. A acaparat sărbătoarea de titlu la Donețk, făcându-i pe oameni ca Lucescu, Ahmetov și mulți ca ei să îl elogieze, să facă reverențe înaintea lui și să îl aplaude în picioare. Nu e puțin lucru pentru puștiul plecat din Piatra Olt. Eu unul am revăzut aceeași sclipire în ochi, aceeași bucurie pe care o avea și atunci când mergea spre ProRapid să schimbe o pasă cu Sabău și asta îmi spune că va merge mai departe. A avut parte de o retragere cum de la Hagi încoace nu a avut niciun român, dar ce e mai frumos, drumul continuă cel puțin trei ani la cel mai înalt nivel. A plecat pe ușa din față de la Donețk și e așteptat la Londra ca un fotbalist matur, consacrat și pe care West Ham se poate baza într-unul dintre cele mai puternice campionate ale continentului. Nu a avut parte de mediatizarea lui Mutu, ori de imaginea lui Chivu, dar îndrăznesc să spun că Raț ar fi trebuit și ar trebui să constituie un model pentru generațiile de fotbaliști români care vor urma. Cariera sa a avut un singur sens: înainte, așa cum viața sa din afara terenului a fost un exemplu.

Eu unul mă mândresc cu faptul că atunci când în România fotbalistică se vorbea la prezent de Hagi, Popescu ori Ilie Dumitrescu, am văzut în el un viitor jucător de referință. Iar ceea ce se întâmplă acum confirmă cu vârf și îndesat că Răzvan Raț este de fapt adevăratul exponent al generației care a urmat generației de aur.