Mulţumesc, Chivu!

Sec, dar cu discrete urme de emoţie. Aşa mi-a sunat comunicatul Interului, de pe site-ul oficial al clubului, prin care multumeşte românului Cristi Chivu pentru anii de neuitat petrecuţi în tricoul „albastru-negru” (nu mai puţin de 9 trofee: o Liga Campionilor, un campionat mondial al cluburilor, 3 campionate ale Italiei, 2 Cupe ale Italiei, 2 Supercupe ale Italiei).

Primele mele amintiri cu Chivu sunt în roşu şi negru. Un puşti timid şi discret, strecurându-se în curtea interioară a stadionului din Valea Domanului în umbra vedetelor. Ciucur, Ibric, Leo Doană, Ciocoi... Sansiro Ciocoi!! Era vremea Milanului de Banat. O frumoasă echipă a Reşiţei, pe care eu unul nu am cum s-o uit. A fost una din primele echipe de care „am răspuns” ca jurnalist. Mobilele erau atunci pe cale de apariţie, distanţa mare, aşa că interacţionam cu simpaticii conducători sau oameni din staff-ul CSM-ului pe fix sau la câte un meci mai tare la care eram trimis când şi când. Cel mai des vorbeam cu regretatul Nicu Benga, profesorul de fizică de care îmi voi aminti mereu cu plăcere şi cu olteanul adoptat ca preşedinte Marius Popescu. Ultimul mi-a spus la una din multele convorbiri cu vocea sa răguşită de tutun să fiu atent...„la copilul ăsta. Chivu îl cheamă! E băiatul lui Mircea, secundul nostru...”.

La una din (prea) puţinele vizite la Reşiţa îmi amintesc că am ieşit cu Doană la o terasă. Mi-a vorbit mult şi de Cristi...Aşa se face că eu unul nu am fost luat prin surprindere când am aflat că prietenii mei Marius Popescu şi Nicu Benga sunt la Bucureşti să perfecteze transferul lui Cristi, la pachet cu Ciucur, la Rapidul lui Lucescu. Stilul de negocieri al lui Copos i-a scos din pepeni pe altfel molcomii conducători, astfel că la întoarcerea spre Banat s-au oprit la Craiova, acolo unde au bătut palma cu Universitatea. Pentru Chivu, Bănia nu avea să fie decât o scurtă escală...Au urmat Amsterdam, Roma, Milano şi de aici cariera lui e de notorietate.

Apăsat la ultimul contact cu vestiarul naţionalei

Am interacţionat de câteva ori cu Cristi (de prea puţine, aş zice eu). La câteva emisiuni televizate, îmi amintesc cu plăcere de un interviu amplu pentru Prosport, în presa scrisă, şi într-un timp obişnuiam să ne auzim destul de des şi la telefon. Ultima oară îmi amintesc că ne-am văzut în vestiarul naţionalei. Era în campania cu Lucescu antrenor şi înaintea meciului cu Bosnia de la ei. Deci acum trei ani, pentru că meciul ăla s-a jucat în martie 2011. Naţionala a făcut unul dintre antrenamentele dinaintea plecării pe Dinamo. Tricolorii erau pe gazon şi trecând prin faţa vestiarului mi-am salutat un vechi amic care m-a invitat înăuntru. Pe una din plasme era o emisiune de sport. Se vorbea mult despre Chivu şi despre şansele ca el să fie recuperat. La un moment dat în uşa vestiarului l-am văzut pe Cristi. Venea de pe teren, dar nu era echipat de antrenament...

Era clar că nu poate (atunci încă se mai spera să joace totuşi la Zenica). A intrat un pic, ne-am salutat, am schimbat câteva cuvinte formal, a zăbovit preţ de câteva secunde în faţa micului ecran şi a ieşit. Mi s-a părut mai mult decât îngândurat: trist, apăsat, nostalgic...A fost ultima oară când Cristi Chivu a călcat în vestiarul României, pentru care a jucat în total 75 de meciuri. Atunci eu nu aveam de unde să ştiu - în orice caz, revederea mea cu el în acel context m-a marcat, dar cred că el se gândea deja la scrisoarea pe care a trimis-o în mai. Scrisoarea aceea în care vorbea despre motivele pentru care alege să se oprească.

Era o nuanţă acolo, prin care noi jurnaliştii eram culpabilizaţi cumva pentru această decizie, pe care Cristi a fost nevoit să o ia. (Eu am pus asta pe seama dialogurilor repetate pe care le-a avut cu selecţionerul, la rândul său cu un discurs de „victimă” a media). Am urmărit apoi finalul său de carieră, sperând pentru el că va scăpa de accidentările care l-au însoţit şi l-au sâcâit în permanenţă. Până azi când îl ştiam sub contract cu Inter, mă gândeam că o să îl mai văd măcar o dată jucând. Îmi doream asta, deşi ştiam că e aproape imposibil.

Nu am ştiut să facem din el un adevărat reper

Din momentul în care am citit ştirea rezilierii şi mesajul lui de pe facebook care echivalează cu „Adio, fotbal!” mă simt mai trist. Mi-au plăcut mereu inteligenţa sa în joc, o anumită notă de eleganţă, simţul de a anticipa şi felul corect în care lovea balonul. Toate acestea plus calităţile sale umane şi la asta aş introduce inclusiv defectele asumate, gen că mai fumează câte o ţigară. Mai presus de toate au fost, o spun retroactiv, ştiinţa sa de a câştiga, instinctul de învingător, spiritul de luptător. Ştiu sigur că Cristi Chivu ar fi trebuit să fie un reper pentru fotbalul nostru. Nu cred, de fapt sunt sigur, că nu am ştitut din varii motive să exploatăm aşa cum ar fi trebuit o valoare de talia lui.

El se retrage discret, aşa cum a încercat să fie şi la începutul şi la apogeul carierei. Nu a vrut să epateze, de fapt nu a vrut să epateze ca fotbalist. Nu şi-a asumat ceea ce noi credem că este trecut „by default” în fişa postului de jucător. A vrut să îşi facă treabă şi a pretins respect pentru ceea ce face, aşa cum şi-ar fi dorit orice alt cetăţean, fie că vorbim de un inginer, de un doctor sau de un patron de firmă.

Cine pierde şi cine câştigă

Privind retrospectiv nu aş zice că el nu a ştiut să se facă înţeles, ci că mai degrabă noi ceilalţi nu am avut capacitatea de a-l înţelege. Lui ar putea să îi spună cei ce îl cunosc bine că poate uneori a fost prea sensibil ca fundaş şi prea dur ca om...Noi cei care vrem să îl privim obiectiv, spunem că el şi-a construit uriaşa carieră şi a reuşit în viaţă fiind un om cu bun simţ şi un fundaş călit în bătălii.

Cum spuneam, am un straniu sentiment că retrăgându-se, el e cel care câştigă şi din mesajul său îmi dau seama că ştie asta, iar noi ceilalţi pierdem mult, dar nu conştientizăm.

Nu vreau să dezvolt prea mult, dar un român să cucerească Liga Campionilor ori titluri în campionate titrate eu nu prea văd în viitorul apropiat Şi ştiu, simt că atunci când juca nu am ştiut să ne bucurăm atât pentru Chivu, pentru performanţele sale. Nu am rezonat cum ar fi trebuit cu el, poate şi pentru că nu a alergat după PR şi a evitat cât a putut expunerea. Adică vreau să spun că dacă Mutu ar fi cucerit jumătate din trofeele lui Cristi...Dar asta e o altă discuţie...
Până la urmă tot ceea ce am scris aici putea fi rezumat în două cuvinte: mulţumesc, Cristi!