Nervi din cauza dracilor şi caracatiţa Ochoa

Am cam tremurat cu “Belgia mea”... Mai zilele trecute discutam cu amicii care comentează pe digisport.ro şi unul dintre ei anticipa că Fellaini&Kompany nu vor face faţă presiunii. Prin minutul 60 al meciului cu Algeria un bun prieten chiar m-a sunat: „Koke (formulă de adresare căpătata odată cu ascensiunea lui Atleti), ai tăi, slabi rău...”. Tachinări de Mondiale ale microbiştilor fără echipă la un turneu final. Sunt convins că ştiţi despre ce vorbesc. Şi că tot am deschis paranteza, pierd teren serios în concursul de pronosticuri (scor exact şi semn) din redacţie. Dacă ştiam că avem printre noi o caracatiţă, pe numele ei Andrei şi nu Paul, nici nu mă mai băgam...

Şi că tot veni vorba de caracatiţe. Ochoa a fost demenţial cu Brazilia. Îl văzusem în jocul acela, de care s-a tot amintit în ultimele ore, cu PSG, pe când era la Ajaccio, dar altceva e la un turneu final, în faţa Braziliei. A fost genul de meci în care oricât s-ar fi jucat şi oricum s-ar fi şutat portarul nu putea fi învins. Evoluţia lui a fost ireală, desprinsă din imaginaţia piticilor care se visează fotbalişti... Eu am un flash cu turneele finale ale copilăriei în care după meciuri văzute pe bulgari, o zbugheam imediat din casă cu un chef nebun de a reface în curtea şcolii din spatele blocului cine ştie ce joc urmărit la TV. Ştiu sigur că nu mai aşteptam liftul şi că săream, la limita accidentării, câte 4-5 trepte din dorinţa de a ajunge mai repede pe teren, acolo unde după caz mă credeam Klinsmann (dacă jucam cu cei de vârsta mea) sau Zenga (dacă „ăia marii” nu aveau suficienţi oameni...). Sincer, după ce l-am văzut marţi noaptea pe mexicanul cu bendiţă mai că îmi venea să scriu cu pixul Ochoa pe un tricou, să iau o bandană de prin casă, să fug în puterea nopţii pentru a retrăi clipele magice ale anilor 80...

Mă trezesc din reverie, nu mai caut timpul pierdut, uit de „madlene”, de Proust  şi mă întorc la duelul francofon care m-a chinuit teribil. Cu Algeria masată în preajma propriului careu, înscriind un gol din nimic şi respingând apoi acţiunile sterile bazate pe Hazard. La un moment dat mă simţeam de două ori mai solidar cu echipa pe care mi-am ales-o la acest Mondial. Sentimentul de neputinţă ne unea. Ei, în teren erau la fel de incapabili ca noi, susţinătorii din faţa televizoarelor, să schimbăm ceva: Iar dracii noştri de acasă erau palpabili pe măsura renumelui lor, devenit pur teoretic, pentru că la Belo Horizonte vedeam nişte trolli roşiatici fără orizont şi şanse de reuşită. A trebuit să îşi iasă Wilmots din pepeni la pauză şi a trebuit să apară Fellaini şi Mertens pentru ca lucrurile să reintre pe un făgaş normal.

Trei puncte smulse Algeriei şi două lungimi faţă de coreeni şi ruşi. Se vede treaba că Akinfeev s-a lăsat copleşit de paradele lui Ochoa  din „meciul de la zece”, aşa că  şi-a pus mănuşile invers... Merg în continuare cu Belgia, sperând că vor fi depăşit şocul debutului şi că minutele următoare, câte ori fi ele, pe care le vor juca la acest Mondial vor fi asemănătoare ultimelor douăzeci din corvoada cu Algeria.