Rapid e in insolventa Dar macar spiritul e solvabil

Rapid e în insolvență! Dar măcar spiritul e solvabil?

Trei bărbați în toată firea au venit ieri într-o sală de conferințe dintr-un cartier mărginaș al Bucureștiului, acolo unde o bază de pregătire în paragină se învecinează cu un cimitir mult mai îngrijit, să vorbească despre actuala situație din Giulești. Mitul Mioriței în variantă fotbalistică, dar cu Becali în rol secundar și cu Rapid victimă sigură.

Zotta, Taban și un avocat de origine spaniolă căruia nu i-am reținut numele (no offense). Acesta din urmă cu alură de latino lover, vorbind o română decentă, adus drept garant al faptului că situația asta nu e o chestie chiar atât de rea. Dacă el arată atât de bine propăvăduind insolvența în sport, vă dați seama...Zotta un pic pierdut în hățișul procedural, încercând să mascheze situația cu un fular trandy și un zâmbet condescendent. E situația și așa delicată pentru a mai insista pe ridicolul situației. Un președinte de club vorbind despre judecători sindici și administratori judiciari care vor hotărî destinele echipei. Chiar! Dacă dau peste un stelist sau un dinamovist în scaunul de judecată?!

Taban e mai degrabă genul finanțistului, bun pe felia sa, trecut prin multe și care știe mai degrabă să jongleze cu cifre. Cu idei mai puțin. Ieri de exemplu avea una fixă, cum că opinia publică, jurnaliștii și Moș Crăciun au făcut o coaliție. Una care să acrediteze –nu crediteze!- ideea că ei și când zic ei mă gândesc la Copos, pentru că nu e cineva atât de naiv să creadă că AGA (Adunare Generală a Acționarilor) înseamnă altceva, îi arată prea mult cu degetul că ar fi vinovați de situația actuală și că li se pun în cârcă prea multe acuze.

Să ne închipuim un hoț de mașini care se revoltă: „Eu am furat doar mașina! Ce vină am că pe scaunul din spate era un diplomat cu bani?!”. Poate e forțată comparația, dar mie asta mi-a inspirat grija excesivă a conducătorului rapidist de a explica tentativele eșuate de vânzare a clubului. De acord, ca să îl citez, insolvența nu înseamnă că a murit cineva, dar că au conectat Rapidul la aparate tot putem spune că s-a întâmplat. Bine, discuția e lungă. Poate ăsta e prețul plătit de rapidiști pentru două titluri, câteva Cupe și 15-16 ani de iluzii că grand se poate folosi la plural și fără pod în față. Copos nu mai poate.

Eu unul îl cred și pe el și pe Taban, în calitatea sa de purtător de cuvânt pe care patronul îl scoate în față. Ca mine sunt mulți. Copos merită să fie crezut poate, dar nu poate fi niciodată compătimit. Pentru simplu motiv că el a ales drumul acesta. Prin deciziile și indeciziile lui, prin felul lui de a fi, prin abilitatea lui bolnăvicioasdă de a se folosi de oameni și a-i arunca atunci când nu îi mai foloseau, prin gelozia nefirească cu care se manifesta în momentele de glorie, atunci când alții erau mai iubiți decât el și parcă nu știa cum să facă să îi distrugă, prin naivitatea frapantă de care a putut să dea dovadă de-a lungul timpului, prin alternarea momentul de zgârcenie cu cele în care risipea inconștient sume enorme.

Cam așa s-a mai scris o pagină din istoria Rapidului. E sfârșit, început de sfârșit, unica șansă de salvare, așa cum spun Zotta și Taban? Nimeni nu mai știe. Cert e că la șase ani și ceva de la acel sfert de UEFA la care fotbalul nostru se raportează, Steaua se pregătește să dea bătălia finală pentru încă o primăvară în Europa, în timp ce Rapid, redusă la o simplă societate comercială, fără spirit și tradiție, are meciul vieții într-o sală anostă de tribunal. Farmecul vieții e pe moarte, părăsit de patronul care s-a avântat prea mult, cu o conducere depășită de situație, cu un vestiar debusolat și fără repere. Ce trist. Lipsesc din descrierea mea suporterii.

Da, oamenii aceia autointitulați altfel, dar care s-au îndepărtat de echipă, de fapt de cei care au ajuns să îi hotărască destinele și de un stadion execrabil. A rămas o galerie alternând momente de sublim cu cele de ridicol și încurajările cu presiunile. Această impresie ar putea să fie ștearsă numai de un stadion gemând de oameni la meciul din etapa a 19 a cu Oțelul. Cu rapidiștii, cât mai sunt, veniți alături de o idee în care spun ei cred mai mult decât în orice. Atunci am putea spune că în Giulești mai e cineva. Și ceva!