Selecţionata Rădoioşunu

Am văzut meciul în care zic că s-a născut o generaţie. La Pacos de Ferreira. Acesta e locul în care Mirel Rădoi şi naţionala sa au obţinut una dintre cele mai frumoase şi mai dramatice victorii din istoria naţionalelor noastre. Şi printre cele mai preţioase. Într-un meci cu o miză enormă şi împotriva unui adversar colosal. Campioana europeană en-titre cu prima reprezentativă şi la sub 19 ani, acum două luni. O competiţie la care noi am ratat agonizant calificarea în dauna Ucrainei, echipă ce a luat cinci în semifinala cu lusitanii. Am tras de timp să văd finalul naţionalei mari. (Promit că e ultima referire în textul acesta la formaţia lui Contra. Nu de alta dar ar fi o nedreptate pentru cei mici).

Mai devreme îl avusesem ca invitat la Fotbal Club pe Chiodi, un italian care impresariază nu mai puţin de 18 jucători de la primele noastre reprezentative. „Nu cred că vă daţi seama ce patrimoniu aveţi...”. Se referea la generaţia care vine şi era serios. Îmi enumera jucătorii eligibili care nu erau disponibili pentru şocul din Portugalia: Răzvan Marin, Puşcaş, Drăguş, Moruţan, Băluţă. Nu au fost ei, dar au fost alţii. Am văzut un antrenor curajos care a trimis în teren o formaţie ofensivă, am văzut jucători care au fost capabili să materializeze în teren intenţiile lui Mirel. Dezinvolţi, lipsiţi de complexe, entuziasmanţi, sacrificându-se sau, la un moment dat, inconştienţi, băieţii din selecţionata 2 la 1 cu Portugalia au oferit momente memorabile. În prima repriză au jucat de la egal la egal cu un adversar care nu se gândea nicio clipă că nu ne va bate. O aroganţă dată de istorie,de statistică, de genă fotbalistică, de educaţie, de ce vreţi. Man a ratat ocazia primei reprize după o fază superbă, iar Radu şi-a păstrat firea excelent în poarta alor noştri.

Acţiunile din startul părţii secunde au fost năucitoare. Din faţa laptopului, pe care se derulau sacadat şi cu delay m-am simţit la fel de uluit şi de fără reacţie ca portughezii în teren. Cineva a apăsat un imens F5, un refresh incredibil care ar trebui să fie al unui întreg fotbal agonizând. O acţiune minunată cu Coman în rol de servant pentru Cicâldău şi un şut teleghidat jos la firul ierbii lângă bară şi apoi Ivan găsind timeingul perfect pentru pasa minunată a lui Man şi soluţia cea mai eficientă şi elegantă, dribling prin evitarea portarului advers. Un 2-0, urmat aproape imediat de de ocazie de 3-0. Nu am închis meciul, dar am dat senzaţia că ştim şi să ne apărăm. Boboc a avut una dintre cele mai frumoase deposedări în careul de şase metri şi părea că nimeni şi nimic nu ne poate strica bucuria.

Visam frecându-ne la ochi la această victorie imensă. A venit însă finalul nebun. Eliminare Nedelcearu, gol Portugalia, eliminare Ivan, penalty Portugalia, scos de Radu. Asta pe scurt. Nu e joc de cuvinte că nu-s cuvinte să descrie dramatismul din final. Cu România apărându-se eroic cu doi sau chiar cu trei oameni mai puţin (Man scos cu targa câteva zeci de secunde) până în minutul 90 plus 9 spre 100. Cu o ploaie de centrări respinse, cu două parade extraordinare ale lui Radu, cu portughezii cerşind penalty la fiecare incursiune în careu, cu arbitrul acordându-le unul în final şi cu portarul nostru plonjând şi respingând odată cu mingea aia toate temerile, blestemele şi complexele noastre din anii care au fost şi care vor veni. De câte ori nu văzusem fimul ăsta, de câte ori nu am mai avut senzaţia că am jucat ca niciodată şi am pierdut ca-ntotdeauna. Nu şi acum.

Nu e doar că îmi doresc, dar chiar cred că am fost printre privilegiaţii care a văzut online naşterea unei Români fotbalistice capabile să joace frumos, să trezească emoţii, să fie vie şi să triumfe. M-am izbit neaşteptat de trăirile copilăriei din faţa unui Sirius alb-negru. De pe vremea când se năştea selecţionerul naţionalei sub 21. Chiar, Rădoi s-a născut în anul celei mai mari performanţe la nivel „Under” din fotbalul nostru. Generaţia asta nu numai că se poate califica, dar poate sări mai sus decât locul trei ocupat în 81 de „canguri”. Ştiu, până atunci trebuie să batem marţi Bosnia...