Simply the best

„Gata! Am terminat tura...Plecăm şi noi mai devreme. E zi scurtă azi, e ziua Regelui, zi naţională”, îmi spunea mai adineauri zâmbind un coleg cameraman. Dimineaţă, într-o secţie de poliţie, la o coadă interminabilă la schimbarea cărţii de identitate, asistasem la o scenă cu un bunic împăturind tacticos un ziar cu Hagi pe copertă şi spunându-i puştiului de lângă el ajuns la vârsta buletinului şi preocupat de un smartphone: „Ştii tu nepoate a cui zi e azi?!”.

Puştiul îşi ridică iritat privirea din gadget: „Da bre mi-ai mai zis...A lui Hagi. S-a născut când aveai mata vârsta mea şi nu o să se mai nască altul ca el până o să ajung eu la vârsta mata, adică peste 50 de ani...”. „Să ştii tu că aşa o să fie”, se amestecă în discuţie o cucoană cu pălărie demodată, genul despre care ai zice că nu discută decât despre reţete, telenovele şi leacuri băbeşti. Puştiul se uită curios, coada aprobă tacit şi sunt gata să pariez că fiecare dintre cei trecuţi de 30 de ani din încăperea aia sordidă rememorează golul cu Columbia, sau cu Argentina. În sinea mă împăunez că dintre toţi cei de acolo sunt singurul care am avut privilegiul să îi urez personal (se pune şi prin SMS, nu?!) „La mulţi ani!” şi să îmi mai şi răspundă...

La coada despre care povesteam aici am avut timp să citesc cam tot ce s-a scris despre Hagi azi. Şi, sincer mă simţeam cumva copleşit. De tot ceea ce a făcut el şi de stările, senzaţiile, trăirile pe care Hagi le trezeşte şi azi la atâta timp după ce nu mai joacă în noi toţi şi în exponenţii unei bresle din care fac şi eu parte. Îndrăznesc să spun în numele tuturor că un pic şi datorită lui Hagi şi celor ca el. Atât de copleşit m-am simţit încât la prima oră nu mă simţeam capabil să scriu şi eu. Îmi propusesem doar să mă bucur de ce citeam...

Revista presei pentru Hagi 50

Am avut nostalgii la editorialul inconfundabilului Ioaniţoaia: „Prin 2000, cînd am spus într-o ședință de redacție că Hagi intră în categoria jucătorilor care apar o dată la 50 de ani, dacă nu și mai rar, destui au ridicat din umeri, iar unii chiar au rîs. De ceva timp însă, îmi dau dreptate din ce în ce mai des.” 

Cuvintele lui Tolontan m-au făcut ca mai mereu să îmi spun că la asta mă gândeam şi eu, dar că el o exprimă într-un stil unic. Îi recitesc textul cu admiraţie şi cu un soi de individie profesională şi extrag ceea ce cred eu că e esenţa: „În calitate de bătrîn, uitîndu-mă la Hagi cum face 50 de ani nu mi-e rușine să lăcrimez, noi, vîrstnicii, o facem, și să spun, sfătos și neascultat de nimeni, către sportivii din generațiile noi. Fie că aveți 10, 20 sau 25 de ani, țineți minte că omul ăsta n-a avut, niciodată, nimic pe gratis! Simplificînd la extrem, nu harul, ci truda l-a făcut ceea ce este”.

Am citit şi păţania lui Teo Jumătate la finala Galatei de UEFA, când a fost prins în confruntarea turcilor cu englezii şi, ca unul care am văzut ce înseamnă Hagi pentru religia Cim Bom, nu mi se pare exagerat când afirmă că numai pronunţându-i numele a scăpat de la o bătaie soră cu moartea. M-am regăsit în construcţia durului Mironică şi citesc printre rânduri mândria că e constănţean ca Hagi...Sau invers: „ Îmi este atât de dor de Hagi în teren. De senzaţia pe care o trăiam că nimic nu-i poate sta în cale. Lui şi implicit naţionalei mele. Îmi aduc aminte de anii adolescenţei când aşteptam o singură veste: să ştiu că Hagi este disponibil pentru următorul meci al României.”

Oi fi subiectiv, dar nu am ce să fac, mi-au plăcut mereu prospeţimea şi dinamismul din textele prietenului Lipovan: „10 lucruri pe care le știe absolut toată lumea despre Hagi și pentru care Hagi e unic. Știu că v-ați obișnuit cu titluri de genul ”X lucruri care nu se știu” despre ceva/cineva. Dar Hagi, care împlinește astăzi 50 de ani, e mare tocmai pentru lucrurile pe care le știe toată lumea despre el. Ordinea e, mai mult sau mai puțin, aleatorie”, scrie el de pe o pârtie din Austria, acolo unde, coincidenţă, este şi Ovidiu Ioaniţoaia, după cum am aflat din textul acestuia din urmă. Marii ziarişti sărbătoresc la ski Ziua Regelui...
Şi mai sunt şi alte texte, pe care vi le recomand, scrise de Buzărin, de Andrieş, de Nenciu, de Caramavrov, de Udrea şi mulţi alţii.

O amintire recentă, dar nepreţuită

Cu toţii ne mândrim că l-am cunoscut, că am interacţionat, că ne-am intersectat, că ne-a zâmbit. Numele ăsta scurt şi atât de scandabil ne-a marcat cumva pe toţi şi ne-a dat un soi de identitate în orice colţ de lume. Ni l-am asumat pe Hagi şi e firesc să îl cinstim acum când a împlinit 50 de ani, dar şi mereu. Tot ceea ce am relatat până acum, dar şi un coleg de la Digi 24 m-au făcut să realizez că mi-ar fi părut rău să ratez şansa de a scrie azi şi aici despre Gică Hagi. Colegul de la Digi 24 s-a interesat de cât timp lucrez eu în presă, deoarece una din întrebări ar putea fi care a fost cea mai frumoasă amintire a mea legată de Hagi. Îmi sugerase şi răspunsul „Columbia...Argentina...”. Nu aş putea să îmi asum aşa ceva pentru că nopţile acelea magice au fost dăruite de el şi de coechipierii săi nouă tuturor. Eu îmi amintesc de ceea ce am trăit acum puţin timp la petrecerea Digi de final de an, cu Gică invitat special.

Era unul din momentele acelea în care vârsta, poziţia socială, situaţia materială se estompează. Un grup de oameni, bărbaţi şi femei pe ring simţindu-se, în cel mai adevărat sens al cuvântului, bine. Împreună cu colegele prezentatoare, cu Radu Naum, parcă, era Daniel Niculae, Bogdan Mara, Gabi Balint şi mulţi alţii, iar în centru era el. Eram ca nişte adolescenţi, ţopăiam şi cântam cât ne ţineau puterile pe acordurile melodiei cântate de Tina Turner: „You're simply the best!”. Avea zâmbetul ăla inconfundabil. Accepta cu modestie, cu bucurie o nouă declaraţie necondiţionată de preţuire din partea noastră a tuturor: ziarişti, fotbalişti, foşti coechipieri, fane şi fani. Aceea e cea mai frumoasă amintire a mea cu el. De fapt reprezintă una dintre cele mai intense amintiri şi punct. Ever.