Viaţa bate fotbalul şi filmul

A trecut şi primul episod din trilogia Steaua-Dinamo, ediţia de primăvară 2014. Că tot a fost noaptea Oscarurilor în weekend-ul în care s-a jucat clasicul de România, vă propun să judecăm derby-ul în cheie cinematografică. Reghe şi echipa sa au fost în postura opulentului Lup de pe Wall Street, cu Laurenţiu „Di Caprio” în rol principal, în timp ce „câinii” erau metamorfozaţi în mieluşei duşi la tăiere (asta da ironie a sorţii), în asupriţi, în sclavi, pentru a folosi un jargon de peluză. Toată lumea îi vedea favoriţi pe gălăgioşi, cotele la pariuri săriseră mai ceva ca bursa în zilele de maximum, dar cu toate acestea „12 ani de sclavie” a luat totul. Şi duminică. Şi sâmbătă. Cel puţin la impresie artistică!

Cu un trio de culoare, şi la propriu şi la figurat, Thicot-Boubacar-Elton, Dinamo a impus ritmul şi a făcut legea la mijlocul terenului. În acest triunghi de truditori au fost paralizate fantezia şi inventivitatea apriorică a Stelei lui Sămărtean, Tănase ori Chipciu. În săptămâna premergătoare meciului se anunţa un desfrâu fotbalistic, cu Dinamo în rol de victimă. Orgia a rămas numai în mintea steliştilor, pentru că pe teren s-a văzut altceva. Keşeru, distribuit în rol secundar, a salvat pe final ce mai putea fi salvat, oferind ca epitet realist termenul „şifonat”, care să fie alăturat onoarei fotbalistice a echipei ce începuse să revendice „by default” Oscarul în fotbalul nostru.

Stoican, "Hoţul de cărţi"

Amatorii de producţii mai puţin comerciale vor înţelege paralela cu „Hoţul de cărţi”, pe care o fac referindu-mă la Stoican. Flavius a citit perfect jocul şi a găsit sprijin în 11-le trimis pe teren pentru implementarea ideilor sale. În filmul de care zic un băiat cu o minge şi o fată cu multe cărţi sunt metafora luptei împotriva dictaturii, a celor ce se cred mai presus de oameni şi umanitate, a celor care cred că superioritatea se clamează, nu se câştigă pe câmpul de luptă. Replici memorabile, scene impresionante şi mult curaj din partea actorilor principali. Curaj dus la limita sacrificiului. Despre asta vorbim şi la Stoican. De ca şi cum nu era de ajuns că el şi echipa sa fuseseră ironizaţi şi ridiculizaţi prin declaraţii de adversari, structurile interne, „(de)serviciile secrete” s-au apucat de „pamflete” care să „întărească” psihicul şi spiritul unor soldaţi încercaţi şi maturi ca Rotariu, Filip ori Şerban. Nu m-ar mira să apară, dacă n-or fi apărut deja, teoriile cu psihologia inversă...

Revenind la Stoican, s-a închis în „hruba” lui, şi-a făcut lecţiile cum a ştiut mai bine şi ne-a arătat tuturor că judecăţile de valoare, bazate pe teorie şi pe ce ne închipuim noi că se poate întâmpla, nu au legătură cu realitatea. Nu numai că a făcut echipa bine, nu numai că a insuflat ce trebuia în FCD, sau ADN - totuna, dar a ştiut şi să schimbe cu Lazăr care a înviat ofensiva. Că finalul l-a obligat la o schimbare „Asasinovic”, cum zic răutăcioşii, la Grigore, e altă poveste. Îmi aminteşte de o amică, mare amatoare de filme care se întreabă retoric: „Ce om sunt să îmi doresc să moară personajele principale ca să zic că e filmul bun?!”. Aşa şi cu deznodământul derby-ului. Pentru un neutru, 1-1 ăsta pare mai realist, mai teluric, mai în ton cu ce se întâmplă de fapt. Sigur că Flavius ar fi fost bucuros sâmbătă să-l asociem cu Stallone sau Willis, ieşind din flăcări şi strângând la piept emblema cu alb şi roşu, dar, ca o consolare, eu unul sunt printre cei care spun că de sâmbătă seara şi-a câştigat propria identitate ca antrenor.

Şi dacă duminică noaptea în LA, „Gravity” şi-a tăiat partea leului, cu o seară înainte în Ghencea nu a fost nimic grav, efectele speciale (prin asta înţeleg prestaţia galeriilor) fiind la un nivel mulţumitor. Zgomotoşi, cu ajutorul unor tiribombe, despre care sunt curios să ştiu de la Jandarmerie pe unde au fost băgate în condiţiile unui control „la piele” şi parcă mai vocali, dinamoviştii au ţinut piept cu brio steliştilor, care s-au remarcat, aş spune ca de obicei, din punct de vedere numeric şi atât. Concluzionând, fără a fi ceva „wow”, sâmbătă şi duminică fotbalul şi filmul ne-au reamintit ce ştiam deja de la viaţă: nimic nu este jucat dinainte!