Juve... davvero, finito alla fine!

Faptul că a jucat finala Champions League a însemnat pentru Juventus confirmarea unui apogeu al unui ciclu tradiţional. Un apogeu neaşteptat, pentru o echipă dintr-un fotbal unde se vorbeşte de forţă disproporţionată în fiecare duel sau derby din campionatul intern. Juve a avut, în urmă cu patru ani, două obiective: să redevină principala favorită în Italia şi să revină, ca statut, între primele 8 cluburi din lume. Primul a fost realizat de Conte, cu traume grele suferite, totuşi, în Europa. Al doilea, a fost realizat de Maximilano Allegri, fără să-l periciliteze în vreun fel pe primul.
Unul din simbolurile torinezilor, Gianluigi Buffon spunea că pentru această generaţie a lui Juve e o performanţă aproape unică să joace finala cu cea mai bună echipă din lume, dar, în acelaşi timp, pentru istoria clubului, e doar o confirmare a ADN-lui pe care torinezii s-au străduit să-l păstreze şi după catastrofa din 2006.

Cele patru titluri consecutive şi prezenţa în finala de la Berlin nu au fost chiar întâmplătoare. În 2006, Juventus a învăţat să-ţi respecte statutul de club mare şi în condiţii "mici" şi grele: Juventus a fost retrogradată şi penalizată şi ceea ce a urmat este elocvent: Cum avea unul dintre cele mai râvnite loturi, faxul torinezilor s-a supraîncălzit cu oferte pentru jucători, în general la preţ de dumping. Juve şi-a vândut vedetele, dar şi-a păstrat simbolurile şi caracterele. Buffon, Nedved, Camoranesi, Del Piero şi Trezeguet. A rămas celebră explicaţia lui Del Piero, curtat atunci de două echipe care ar fi fost în stare să-i ofere absolut orice, Manchester United şi Real Madrid: "Un cavaliere non lascia mai la sua signora" (un domn nu-şi părăseşte niciodată doamna).

Cu o astfel de mentalitate, cu tineri pe lângă aceste caractere, Chiellini, Marchisio sau Giovinco, Juventus a început un nou ciclu în "penitenţa" din Serie B, cel mai jos punct de la care a trebuit vreodată clubul să înceapă construcţia unei generaţii. Peste nouă ani, timp în care a învăţat cât se poate de mult şi din greşeli, Juve a jucat o finală de ligă şi a câştigat patru titluri consecutive. Bătrâna Doamnă a devenit, din nou, Prima Doamnă.
Perioada 2007-2009 a fost plină de încercări, de tranziţii dar și de greșeli, cu Claudio Ranieri. În Serie B, Juve a câştigat competiţia deşi fusese penalizată, iar Del Piero, cu cupa mondială în vitrină, a câştigat şi titlul de golgheter al competiţiei. Ranieri a preluat lotul de la Deschamps, fără să se facă prea multe transferuri. Cu un lot încă improvizat, a reuşit o clasare onorabilă pe locul trei, la primul an după promovare.

Au urmat perioadele Ferrara, Zacherroni sau Del Neri. Fără succese impresionante şi cu multe transferuri neinspirate: Almiron, Felipe Melo, Nocerino, Tiago, Amauri, Poulsen sau Diego. Juve avea ceva resurse, dar greşea la transferuri. Lotul nu avea strălucirea pe care ar fi trebuit să o aibă. Agnelli avea, totuşi, o scuză: investise în stadion.

Totul avea să se schimbe brusc în 2011, atunci când stadionul era gata. Privind retrospectiv, Juve a avut o strategie pe termen lung, cu paşi bine stabiliţi. Odată cu emulaţia creată de noua arenă, torinezii au început să-şi facă echipă. Şi au dat lecţii multora despre cum se construiesc loturi puternice, respectând chiar fair-play-ul financiar. Cu această finală dar și cu statutul de echipă detașată de celelalte din campionat, Juve a redevenit un club mare, revenit la masa bogaților. În acest sezon a atins apogeul acestei generații. Istoria ne spune că Juve, atunci când ajunge în astfel de situații favorabile, o ține mult și bine așa. După finala din 1996, câștigată în fața Ajaxului, a mai jucat 3 semifinale consecutive, iar de două ori a ajuns și în ultimul act. Acesta este, cu siguranță, următorul obiectiv. Torinezii nu se vor mai mulțumi cu optimile. Vor dori cel puțin semifinale, pentru că așa își dorește un club cu pretenții.