Celalalt Gigi

Celălalt Gigi

Când l-am cunoscut, în toamna lui 2007, am rămas oarecum surprins în momentul întâlnirii. Se întâmpla în Irish Pub-ul de la Piaţa Unirii, o alegere poate atipică pentru imaginea pe care oamenii o au despre el. Nu mi-am pus întrebări atunci despre asta, mai ales că el a stabilit clar şi fără echivoc locul. Ulterior mi-am dat seama că separeul în care ne-am aşezat l-a ferit de-a lungul timpului de ochii curioşilor în momentul întâlnirilor importante. 

Un jurnalist abia pornit pe drumul meseriei poate rata cu uşurinţă expresii faciale, vorbe sau impresii în momentul unui interviu. Nu a fost cazul atunci, pentru că fiecare cuvânt şi privire aruncată de domnia sa erau categorice şi nu lăsau loc de interpretări sau nuanţe. A fost poate cea mai sinceră discuţie despre fotbal pe care am avut-o la nivel oficial. Elementul cheie, pasiunea. Venită din ambele părţi, arzătoare şi curioasă. La un puşti de 18 ani poate este o stare de spirit explicabilă. Dar la un antrenor "hârşit", în vârstă de 60 de ani, se mai poate vorbi despre aşa ceva? Aparent da.

Ce m-a frapat în primul rând la persoana lui, după ce am dat un 'noroc' ferm şi bărbătesc, a fost atitudinea sa aproape hollywoodiană, dar atât de naturală şi de firească în acelaşi timp. În local, a comandat sucul de portocale ca şi cum i-ar fi explicat unui jucător ultimele instrucţiuni înainte de a-l trimite pe teren. Plin de gesturi, grav în exprimare, dar şi un pic agitat...spre hiperactiv. O prezenţă impozantă, pe de-a-ntregul. Trebuia să am materialul gata în aproximativ trei ore (deh, subiect de urgenţă), dar după patru ore încă nu terminasem de vorbit. Bine, eu poate că nu aveam aşa multe de spus. Dar Gigi a văzut că are de-a face cu un "burete" de fotbal, aşa că mi-a explicat secretele meseriei şi psihologia generală a fotbalistului, dar şi de ce va fi toată viaţa adeptul fotbalului ofensiv, nu a celui precaut.

În acea după-amiază am aflat de ce turcii au recuperat aşa repede decalajul faţă de noi în ceea ce priveşte fotbalul, dar şi de ce românii clachează aproape invariabil atunci când ajung în Occident. Oho! Mult fotbal în sufletul şi în mintea acestui om. A avut ghinionul (sau norocul?) să antreneze peste 25 de echipe de-a lungul vieţii, dar, din nefericire, doar în două sau trei locuri a lucrat mai mult de un sezon. "Ca antrenor eşti fix egal cu ultimul tău rezultat. Întotdeauna. Şi depinzi de 20 de jucători, nicidecum invers", a sunat explicaţia lui Gigi. A spus-o cu un oftat apăsat, nu cu furie, semn că nu dă vina doar pe 'ceilalţi' pentru nereuşitele care i-au umbrit cariera. După atâtea locuri şi lucruri văzute, probabil că singurul lucrul de care a mai rămas sigur este capacitatea sa de a produce rezultate.

I-au plăcut mereu provocările, dar nu peste tot a avut noroc de condiţii propice performanţei. Unde i s-au oferit uneltele, el a construit. Dacă a muncit cu mâinile goale, au venit alţii după el pentru a finaliza construcţia cu scule moderne. "Stai mereu cu bagajele la uşă, ţi-o asumi de când intri în meserie", mai spune resemnat Gigi, care încă mai speră că într-o zi va cuceri titlul în Liga 1. În fotbalul românesc este poreclit "Smurd", pentru priceperea cu care aduce victoriile şi fotbalul pur la echipele aflate în vrie, fără speranţă. În cazul lui, scenariul s-a petrecut de prea multe ori pentru a mai fi vorba doar despre 'bulan'.

Într-o zi poate va primi şi misiunea mult dorită, pe care antrenorii din fotbalul mare o au garantată strict de către mediul în care activează. Nu este o garanţie oferită de contract, ci doar de simpla civilizaţie a patronilor: un proiect pe minimum trei-patru sezoane, care să permită construcţia reală a unei echipe, nu doar repararea ei. Experimentatul Gigi ar merita-o din plin. Fie doar şi prin onestitatea cu care ne-a arătat că ştie să îşi facă meserie oriunde, zi de zi şi etapă de etapă. Acum la Mediaş, dar din vară cine ştie pe unde...