Trenul a deraiat, călătorii rămân în vagoane

Pe vremea în care Bucureştiul era un pic mai curat decât astăzi, iar maşiniile nu aglomerau sufocant trotuarele, fotbalul era trăit altfel. Un scor de 7-4 nu reprezenta ceva neobişnuit şi nici nu se bătea nimeni după meci. Pe vremea aceea, străzile se numeau altfel şi filmele erau alb-negru. Toate s-au schimbat între timp. Mai puţin Rapid, care a rămas acelaşi, din 1923 încoace.

În meciurile de pe bătrânul Romcomit sau în cele disputate lângă Arcul de Triumf, Rapid (sau CFR, pentru bătrânii conservatori) abia îşi forma identitatea, într-un fotbal dominat ani la rândul de Ripensia, Venus şi Chinezul. Nume precum Ujlaki, Svetcovschi, Boroş, Wetzer sau Atila nu însemnau mare lucru în fotbalul românesc, dar timpul a atras de partea lor mulţi microbişti care ştiau un lucru şi bun: le plăcea golul şi echipa vişinie se pricepea de minune să-l marcheze. Campionatele s-au scurs cu multe poveşti în spate. 1923...1924...1925...

Este 7 septembrie 2013. Au trecut şapte ani şi-un pic de când Van der Vaart privea încremenit la Barbarez şi nu înţelegea de ce tremură pereţii în vestiarul micuţului şi dărăpănatului stadion aşezat, curios, lângă calea ferată. Rapid nu mai joacă pe mari arene europene, ci în comuna Berceni. Obiectivul nu mai este titlul, ci un sandviş în plus la sala de mese. Rivalitatea nu se mai duce cu Steaua sau Dinamo, ci cu propriul destin nemilos, care a dus clubul înapoi în timp cu 100 de ani.

La meciuri, echipa va avea din nou maximum câteva mii de spectatori în tribune. Instalaţia de nocturnă va fi un lux rar, terenurile vor fi proaste, ca pe vremuri, iar jucătorii vor arăta ca nişte anonimi nebuni. Singurul lucru rămas neschimbat? Dragostea fanilor. Mai puţini decât la alte cluburi, dar cu siguranţă mai sinceri. Pentru ei, sentimentele nu se cuantifică în cupe, pentru că Partidul nu i-a învăţat cu asemenea grozăvii cu mânere strălucitoare.

A trecut aproape un secol de când echipa a început să viseze, deşi a fost dintotdeauna sortită să rămână prizonieră în cartier. Rapidul a trecut dintr-o stare de agregare în alta, iar istoria l-a adus înapoi de unde a plecat. La marginea oraşului, unde glasul roţilor de tren chiar se aude şi se simte. În loc de Boroş, Wetzer sau Atila, copiii se vor uita fascinaţi de acum înainte la Martin, Coman II şi Păun. Cu restanţe sau fără, jucătorii sunt datori să impresioneze, pentru că aşa se întâmpla în anii '20, aşa se întâmpla în anii '30 şi nu se va schimba totul acum. Eroii din divizia B ar trebui să ştie că nici suporterii lor nu se scaldă în zeci de mii de euro şi parcă e greu să stai şi în tribune, neputincios, săptămână de săptămână, cu mâinile împreunate în rugăciune. 

Fanii Rapidului iubesc sincer, pentru că fotbalul este frumos nu numai la Londra sau pe Arena Naţională, ci şi la Brăila, Drăgăşani sau Popeşti. Dar dragostea e nedreaptă de multe ori şi îţi oferă tot atâta durere câtă bucurie culegi. Dacă Rapid ar fi o femeie, ea ar arăta ca o brunetă poznaşă, mereu pusă pe glume, plină de vise măreţe, dar cam sărmană. Cuceritoare, ar spune unii, dar teribil de amăgitoare. Să o iubeşti este un chin, pentru că niciodată nu ştii la ce să te aştepţi de la ea. Dar, dacă te-a cucerit, nu va mai exista vreodată alta mai frumoasă.