De la Arena Națională la Leicester și înapoi

Am pierdut primele două meciuri din grupă, dar chiar și așa 50.000 de oameni au venit pe Arena Națională. „E totuși o partidă de la turneul final....Cum naiba să o ratez? Și, în plus, când o să mai găzduim noi o asemenea competiție?!” E justificarea unui suporter pentru cel (cea) cu care poartă o convorbire telefonică. Un mesaj care se poate multiplica probabil cu 50.000. Meciul începe, iar încurajările sunt frenetice. „ Hai, băieți! Trebuie să-i batem! Cu ceilalți n-am avut pretenții, dar cu ăștia...”

Socotelile fanilor sunt ignorate însă de adversarii României. Realizările lor se înmulțesc, în vreme ce ai noștri sunt parcă blocați. La pauză, suntem conduși clar, iar repriza secundă nu începe nici ea bine. Tribuna freamătă și se aud primele huiduieli. „ Nu sunteți în stare de nimic! Am dat ca proștii banii pe bilete!”. Oricum încurajările dispăruseră din prima repriză. Recuperăm din diferență, dar e prea puțin. Mai sunt doar 8 minute până la final. Mulți spectatori au plecat. Cei rămași se uită ca la teatru. Și, brusc, fanii sunt din nou un singur glas. Dar nu se mai aude, ca la începutul meciului, „România! România!”, ci un alt refren. ”Demisia! Demisia!Demisia!”

Ai noștri se prăbușesc, iar adversarii profită. Controlează jocul și ne mai dau o lovitură. Se termină meciul. Sau coșmarul! E al 3-lea eșec la rând! Fanii pleacă supărați acasă, iar cei care puteau fi eroii lor dau explicații în fața jurnaliștilor. Asta e, ne-a bătut și Canada! Mai avem o singură șansă să câștigăm o partidă la prima ediție a Cupei Mondiale de rugby pe care o găzduiește România!

Textul de mai sus nu este doar un exercițiu de imaginație, ci este, în primul rând, caracterizarea unei atitudini. Ne place să vedem sportivi care luptă până la capăt, chiar dacă lupta noastră, a suporterilor, se termină, în situațiile dificile, cu mult înainte de final. Ne place să judecăm aspru, exact cum nu ne place să fim judecați acasă sau la serviciu. Ne place doar succesul și savurăm rar drumul către el. Un eșec este un capăt de lume și nu mai contează cum s-a ajuns la el. Și cineva trebuie să plătească! Dacă se poate, imediat, acolo, pe gazon sau pe parchet! Și de ce să mai așteptăm finalul? Ce rost are? S-au tras concluziile....

P.S. Aceste considerații nu au legătură cu ultimele prestații ale naționalei de fotbal a României. Cu neputința de a învinge, în ordine, o selecționată a Ungariei care joacă pe propriul teren la 0-0, o echipă a Greciei amorțită de propriile nerealizări și o reprezentativă a Finlandei incapabilă să iasă o repriză din propria jumătate.

Pur și simplu, sunt motivele pentru care cred că un mic miracol precum cel de la Leicester nu s-ar fi putut petrece în spațiul în care ne ducem viața......