Ce plângem?!

În 26 iunie 1973 a venit pe lume Chimistul Râmnicu Vâlcea.
În 1 octombrie 1989 Chimistul a fost rebotezat Oltchim.
2013. Fabrica, garantul financiar, e în insolvenţă.
S-ar vrea copiat modelul fotbalului. Îngropat actualul Oltchim. Din care să apară creatura feciorelnica numită … Chimistul.

După 4 decenii glorioase, în care a dominat copios întrecerea internă şi-a strâns 5 trofee continentale, Chimistul/Oltchim a spus “Adio!” Ligii Campionilor, a rămas cu datorii şi fără jucătoare. Trase de mânecă să accepte înjumătăţirea simbriilor dintr-un cufăr ponosit şi gol, handbalistele au plecat care încotro.

Uitate au fost toate: trofee, succese, salarii imense, supervalori. Antrenorii demişi pe bandă rulantă, anii în care “naţionala” României se confunda cu echipa din Râmnicu Vâlcea. Lotul considerat cel mai valoros din istoria clubului n-a reuşit să câştige Liga Campionilor. Ba, nici măcar să păstreze Cupa României în vitrina Mecca handbalului de la noi.

Cei care au clamat că Oltchim făcea performanţă pe bani publici au uitat, şi ei, complet discursul când au îmbrăcat straie cu siglă hexagonală. Echipa de junioare a fost desfiinţată. Chit că nici Real Madrid, Bayern Munchen ori alt nume mare din sport n-a făcut aşa ceva. Iar acum, Chimistul/Oltchim n-are handbaliste nici să participe în Liga Naţională.

De fapt, acum, ce plângem?! Visul nostru de mărire, dorinţa noastră de români triumfători în Liga Campionilor, chit că trofeul ar fi fost purtat pe braţe de străine. Plângem un sistem apus?! Greşelile făcute, banii aruncaţi când sacul părea fără fund?!

Sau lăcrimăm după ce-ar fi putut să fie acea echipă de junioare?!