Triumful fotbalului

Calificarea aproape eroică a celor de la PSG, chiar pe terenul lui Chelsea, este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în ultimii ani în această competiţie şi o lecţie pe care adepţii tacticizării excesive ar trebui să o înveţe.

Recunosc, nu am văzut trei sferturi din partidă, deoarece mă întorceam acasă de la Giurgiu, după partida din semifinalele Cupei Ligii. M-am pus însă la curent cu evenimentele de pe Stamford Bridge cu ajutorul radioului. Aflasem de eliminarea nemeritată a lui Ibrahimovic, de jocul defensiv, la ciupeală, făcut de Chelsea, de efortul lui PSG de a marca în poarta lui Courtois. Am auzit de ocazia uriaşă a lui Cavani, dar şi de golul lui Cahill, care o apropia şi mai mult pe Chelsea de sferturi. Cu toate acestea, m-am grăbit să ajung acasă să prind finalul celor 90 de minute deoarece simţeam că nu se poate termina aşa. Mi-am spus că atunci când eşti corect cu fotbalul, când încerci să joci, să te impui împotriva unui adversar care doar se eschivează şi fuge de tine, de cele mai multe ori eşti răsplătit. M-am gândit că fotbalul trebuie să-i mai predea o lecţie lui Mourinho, un antrenor care încearcă tot mai des în ultimul timp să joace partidele importante la greşeala adversarului.

Am fost un admirator alui Jose Mourinho şi un susţinător al lui în discuţiile cu alţi colegi. Însă, după experienţa acestuia la Real Madrid, mi-am dat seama că nu mai sunt pe aceeaşi lungime de undă cu antrenorul portughez. Să ai stofă de cea mai bună calitate la Real Madrid şi să croieşti cel mai urât costum posibil, să fii foarte aproape să distrugi tradiţia unui club prin jocul tactic, defensiv, doar pentru a avea rezultate, este ceva ce nu pot să accept. Ceea ce i-a ieşit la Inter nu avea cum să-i iasă la Real, pentru că sunt două culturi fotbalistice diametral opuse. Pentru mine, mandatul lui Mourinho la Real a fost un eşec, deoarece a avut la dispoziţie fotbalişti foarte buni pe care a încercat să-i încorseteze tactic şi pe care i-a înrăit, arătând un fotbal contondent, provocator. The Special One s-a repliat în Anglia pentru a continua să-şi pună în practică ideile. Am crezut că o dată cu aducerea lui Fabregas, va încerca să adopte o filosofie de joc mai ofensivă, mai aproape de ceea ce pot oferi jucătorii lui Chelsea. Meciurile cu PS va rămâne piatra de temelie a lui Mourinho. Portughezul nu a învăţat nimic din returul cu Atletico Madrid din sezonul precedent, când a avut aceeaşG, dar şi cele jucate împotriva echipelor importante din Premier League, mi-au arătat că m-am înşelat. Stilul speculativ, provocator a rămas şi, probabil,i abordare şi a fost pedepsit.

Revenind la meci, am deschis la timp televizorul pentru a vedea golul lui David Luiz. Involuntar, mi-am adus aminte de golul lui Didier Drogba din finala cu Bayern Munchen. M-am gândit că e posibil să se repete povestea, dar în defavoarea albaştrilor. În prelungiri, a venit penaltyul lui Hazard şi m-am întrebat dacă va rata cum a făcut-o Robben, dar belgianul, care ratase în grupele Ligii cu Maribor, a transformat cu mult calm. Şi am început să mă îndoiesc de premoniţia mea. L-am văzut pe Thiago Silva epuizat. A vrut să sară la cap, dar parcă a avut lanţuri de ocnaş legate de glezne. A vrut să protesteze, dar vorbele i s-au părut inutile şi s-a aplecat, doborât parcă de greşeala făcută. Căpitanul lui PSG părea că dă un semnal negativ, de renunţare. Doar că Pastore, Luiz, Rabiott, Lavezzi şi ceilalţi nu au fost de acord şi au continuat să joace cu ultimele fărâme de energie. Şi a venit ocazia mult aşteptată. Mai întâi a fost parada formidabilă a lui Courtois similară cu reflexul lui Gordon Banks la lovitura de cap a lui Pele în Mexico 70, iar Silva părea deja reîncărcat. Golul de 2-2 a fost o capodoperă. Bătaie pe două picioare, arcuire în aer şi apoi explozia pe ultima parte a execuţiei, acea zvâcnire formidabilă ce arată o forţă herculeană. Ce diferenţă uriaşă faţă de imaginea de la penalty. De unde o regenerare atât de rapidă? De unde resurse de energie? Thiago Silva a arătat ca un adevărat căpitan care a scos corabia din furtună. Ce contrast cu imaginea lui Terry, care trebuia să-l marcheze şi a plecat cu Cahill la faza golului. Terry a părut un bătrânel dezorientat, care nu mai cunoaşte pe nimeni.

În filmul "Hoosiers", Gene Hackman, care joacă rolul unui antrenor de baschet îi transmite celui mai talentat elev al său că nu va reuşi niciodată să realizeze ceva, dacă nu va juca şi cu inima. Calificarea lui PSG reprezintă o ilustrare perfectă a acestui sfat. Fotbaliştii lui PSG au evoluat cu inima, s-au luptat până la ultima picătură de energie şi au învins adversarul cu armele preferate ale acestuia, fazele fixe. A fost o seară în care fotbalul a triumfat, pentru că dincolo de raţiuni tactice, de atuuri tehnice, uneori, voinţa şi dorinţa ajung să facă diferenţa.