Un metrou numit victorie

Povesteşte un coleg de redacţie:”Eram în metrou în timpul meciului. Pe final... Pe la Gară! Trenul tocmai intra în staţie. S-a auzit un urlet de bucurie”. Suntem în era smart-phone-urilor şi a refreshului. Cam peste tot e despre update, despre tehnologie... Ne reinventăm din mers şi aşteptăm bucurii în staţie la metrou. Pe stradă, la serviciu şi acasă, mai ales când fusul e dat peste cap. Ne conectăm la un eveniment şi transmitem energii pozitive pentru o tipă minionă şi neobosită, care la rândul ei ne aduce de pe un dreptunghi albastru cu linii albe, senzaţii greu de tradus în cuvinte. Bucuria de sport. Cea prea demult uitată.

Lecţia din semifinale a fost despre mituri spulberate. Ştiţi poveştile. Cu nemţii. Şi cu victoria care e victorie abia când s-au urcat în avion şi avionul e decolat. Că adversarii veniţi din spaţiul ăsta sunt speciali, deosebiţi, altfel. Complexe noi (şi vechi), forţă mentală ei. Chestiune de...gene. Simona nici nu clipeşte. Surâde doar. În dicţionarul nostru limbajul ăsta non verbal se traduce în resemnare, abandon. Ea însă gândeşte şi se exprimă altfel. Suntem după prima minge de meci salvată şi înaintea celei de-a doua. Asta după ce Kerber îi anulase româncei două şanse de a pătrunde în finală. În decisiv. La penalty-uri ca să spunem aşa. Atunci când mai mult ca oricând orice punct e un thriller în sine.

Simona şi-a stăpânit mai bine emoţiile, Simonei i-a tremurat mai puţin braţul, Simona a ignorat gesturile acelea de bucurie la limita provocării făcute teatral de Kerber după fiecare punct intens, câştigat. A fost mai nemţoaică, mai saxonă, mai rezistentă, mai cum nu ne gândeam că cineva de-al nostru poate fi. A inventat şi a treia minge de meci, a irosit-o cumva asumat, dar pe a patra a luat-o şi a ajuns în finala care pe parcursul acestui meci apărea şi dispărea ameţitor. Ştiţi senzaţia... Adierea aceea rece pe care o simţi înainte ca trenul să intre în staţie. Scrutezi tunelul şi aştepţi farurile din întuneric şi victoria de pe ecranul telefonului. Simona a urcat demult în trenul ei şi ne-a luat şi pe noi părtaşi. E un montagne-rousse de trăiri, senzaţii şi stări. După ce a plecat de la Gară spre Eroilor în metroul ăla oamenii care au coborât, care au urcat, sau care au rămas erau mai bine dispuşi, mai cu ochii scânteind... Nu câştigaseră ei nimic, dar senzaţia aceea e inegalabilă. Clipa când cu toţii am fost Simona. După, fiecare s-a întors la cotidianul lui. Sâmbătă dimineaţă ne întâlnim iar. La metrou, la Universitate, oriunde am fi. Din Constanţa şi până la Melbourne noi toţi vom cuceri un pic din Grand Slamul ei. Chiar nu „avem” cum să pierdem!