De la zero

Inter dreapta. Forţă în aruncare. Ziceai că trage cu tunul. Când mingea pleca din mâna lui stângă aveai impresia că-i ghiulea. Putea să joace şi-n centru. Însă locul lui nu era acolo. Ci la bătaie. Să se lupte cu apărările adverse. Şi, mai ales, să marcheze. Să înscrie goluri. A făcut parte din echipa care a adus României ultima medalie la masculin. Bronz la Campionatul Mondial din Cehoslovacia 1991. Generaţia de la care înaintaşii lor a aşteptat să readucă România în vârful ierarhiei mondiale. Afost campion cu Craiova şi Dinamo. Apoi, a plecat. A evoluat un deceniu şi jumătate în Bundesliga. Tot acolo şi-a început cariera de antrenor, pornind de la copii şi juniori.

Revenit în ţară, a lucrat la Centrul Naţional de Excelenţă din Sighişoara, a fost antrenor federal pentru copii şi juniori la FRH, a pregătit pe CSM Călăraşi şi pe CSM Bucureşti. A candidat la preşedinţia FR de Handbal.
Un stângaci. Considerat copilul teribil al handbalului de la noi. Şi nu doar. Uneori rebel, alteori, răsfăţat. Adulat de suporteri. Idol pentru câteva generaţii de copii. Sorbit din priviri de reprezentantele sexului frumos. În două cuvinte: Robert Licu. 44 ani.

Tânjeşte după rigurizatea saxonă, viaţa în Germania i-a prins bine. L-a disciplinat. A învăţat să aprecieze efortul. Munca. Ştie că spectatorul te iubeşte chiar dacă ai pierdut, apreciind truda. Când fanii îşi dau seama că ai făcut tot ce se putea, dar eşti învins, că esti mai trist decât ei, că te-ai întoarce de îndată în teren să o iei de la capăt, te apreciază. Te iubesc. Şi, în timp, dacă eşti constant în comportament, te respectă.

“Beneficiind” acum de alopecie – ştiţi, acele goluri care apar pe cap, când părul se supără şi pleacă, calviţie; popular spus, chelie – a rămas acelaşi Licu: abrupt în discurs, direct, luptător , uneori, încăpăţânat, consecvent. Licu a încercat să facă din CSM o echipă după chipul şi asemănarea sa: sportivi care să dea dovadă de tenacitate, de agilitate, de forţă, de voinţă, de bunăvoinţă. PERMANENT. Şi, în timp, să crească în valoare. Corectând, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, cum zicea nenea Iancu Caragiale, deficienţele întâlnite. Unele,de prindere, de pasare. Chiar de alergare. Erori de bază. Elementare. A vrut să lucreze cu români. Doar cu români, dacă se poate. Încercând, în acest fel, să întoarcă ţării în care s-a născut, poporului din care face parte, câte ceva din ce-a primit. A menţinut echipa, CSM Bucureşti, în prima ligă, stând aprecieri, poate chiar şi invidii pentru combativitatea de care handbaliştii săi au dat dovadă în teren.

Ţin minte şi-acum ce le spunea: “Cu arbitrii vorbesc doar eu!”. Punct. Ca fiecare să-şi vadă de joc.

Dăm, acum, în 26 iulie 2013, ceasul înapoi. Resetăm totul. Ca să fim în pas cu moda.

Fiul fostului campion mondial Ghiţă Licu (antrenor care are şi acum copii crescuţi de el care evoluează în 1.Bundesliga, cel mai puternic campionat masculin de handbal din lume; cel care, în timp, a cucerit Liga Campionilor cu SC Magdeburg) a fost chemat la discuţii. A mers. A vorbit. Discursul său s-a modificat. A rămas principial, direct, însă nu mai taie-n piatră, nu mai dă cu toporul. Conştient de calităţile, dar şi de defectele proprii, pe care încearcă să le remedieze. Graseiază. Taurul cel persenverent (e născut în 7 mai,e căsătorit, are o fetiţă) a descoperit arta conversaţiei şi-o exersează cu evidentă plăcere şi maliţiozitate. Chiar dacă, uneori, e greu de descifrat. Însă, o dată fixat obiectivul, nu se va lăsa până nu va reuşi.

Noua postură?! Infinit mai grea. Şi, cumva, specifică României zilelor noastre. Manager antrenor. Va conduce handbalul de la CSM Bucureşti şi vapregăti, în paralel, formaţia masculină a clubului înfiinţat în 2007. Dorind să arate că se poate, că există români capabili. Doar să existe sprijin şi răbdare. CONSTANT.

Interesant e câţi sportivi are Robert Licu acum la dispoziţie?! … Nici unul. S-a întors în timp ca să o ia de la 0. Fostul Adonis, obişuit să fie adulat, favoritul tribunei, Robert Licu e conştient că nu-i nici Făt-Frumos, nici Leonardo da Vinci, nici Napoleon. O ia de la 0, aşa cum au făcut şi alţii, cândva, cu el. Însă … ştie că vrea. Că poate. Că va reuşi. Munca merită respect.