GRUIA. UN SIMBOL

A fost un simbol. Un idol. Venerat, ca nimeni altul. A bucurat sute de mii, poate, milioane de oameni. Ca şi ceilalti care au cucerit 4 (PATRU!) titluri mondiale. Nu au avut televiziunea de partea lor. Mediatizarea din zilele noastre. Însă, au trudit. Enorm. Şi, mai presus de toate, au fost patrioţi. Unii dintre, încă, mai sunt.

Nu am fost lângă ei când au cucerit lumea. Când toată suflarea era la picioarele lor. Chit că era vorba de români, de germani, de cehoslovaci, de suedezi, de ex-sovietici. De oricare altă naţie din lumea asta. Care află despre isprăvile lor din ziare, în special. Şi, din când în când, de la televizor. Mai des, poate, de la radio.

Primeau câteva mii de lei pentru că erau campioni mondiali. Din când în când, se împrumutau reciproc ca să îşi cumpere o maşină. Erau în culmea fericirii când ajungeau să vadă Occidentul. Să glumească, să râdă, să se bucure, tineri şi fericiţi, plimbându-se pe străzile din Suedia, din Danemarca, din RFG, din Franţa. Era uriaşă şi supremă recompensă.

Munceau la antrenamente. Erau prieteni la cataramă, chiar dacă îşi rupeau oasele în pregătire. Ştiau că aşa le va fi mai uşor.

În lungile luni de cantonament, Gheorghe Gruia, zis şi Guriţă, îi bucura cu glumele, cu vocea sa puternică. La fel ca aruncările din terenul de handbal.
A ajuns în naţionala României la doar câteva luni după ce trecuse de la volei la handbal. "Cel mai mare dintre toţi". "Mâna de aur". "Superstarul român care are lumea la picioare". Declarat "cel mai valoros handbalist din lume din toate timpurile", pe site-ul Federaţiei Internaţionale de Handbal (IHF) în 1992. Adulat, oriunde s-a aflat. Căci te îndrăgosteai de el, de îndată ce ajungeai lângă el. Radia sănătate, cinste, nobleţe, veselie. Îşi dorea să fie mereu cel dintâi. Şi a reuşit.

A ajuns în Mexic. Autorităţilor din România, vremelnicilor conducători din acea vreme le-a fost frică să îl lase să plece în altă parte. Undeva, în Europa Occidentală. A fost adoptat rapid de mexicani. I-a învăţat handbal. I-a învăţat să fie campioni. S-a ocupat inclusiv de pregătirea fizică a naţionalei de fotbal a Mexicului.

Sufletului i-a rămas, însă, în România. Avea un prieten, acolo, printre urmaşii aztecilor. Un român. Care s-a stins anul trecut. Suferea cumplit de singurătate. Ar fi venit mai des în ţară. Nu prea avea cum. Şi nici ai lui nu puteau să meargă prea des acolo. S-a stins printre străini.

Va rămâne pentru noi, pentru toţi, cel mai iubit dintre handbalişti. Cei din RDG, cei din Cehoslovacia, cei din URSS au recunoscut-o. Toţi, şi, mai important, încă, toţi românii.

Nu a murit doar Gheorghe Gruia, "mâna de aur". A murit un simbol. Al generaţiilor care au adus României patru titluri mondiale. Iar noi, acum, asistăm trişti şi neputincioşi cum se sting rând pe rând. Şi încă nu ştim să îi preţuim cum se cuvine.

Nu am fost pe marginea terenului când le cânta imnul. I-au văzut la televizor. Unul dintre milioane. Un muritor de rând. În fata lui, a lor, a campionilor mondiali, mă înclin şi strig, în mintea mea, cu strigăt surd de durere: "Hai, România! Noi vă mulţumim pentru ce aţi făcut!".

Dacă nu aţi fi existat voi, noi am fi mers pe alt drum. Anonimii de acum vă salută, pe voi, zeii dintotodeauna.