Video Exclusiv Ion Țiriac, la Interviurile Digi Sport. ”Eu nu aș fi avut curaj să iau naționala în locul lui Hagi”

• Media: Fotbal European, marți, 21:00, DGS 1

• Interviurile Digi Sport: Alexandru Chipciu, marți, 17:45, DGS 1

”La 87 de ani, nu regret nicio zi din viața mea”. Așa se încheie interviul cu Ion Țiriac, omul care a traversat prin epoci. A trăit al Doilea Război Mondial, a fost martor la nașterea și la sfârșitul comunismului în România, iar acum simte răsuflarea inteligenței artificiale.

E într-o permanentă mișcare. Aleargă tinerește între mai multe șantiere – sala de gimnastică, bazinul de înot, terenuri de tenis sau spitale – organizează competiții și se bate cu ”umbrele”, așa cum alintă birocrația din România. Se oprește doar când vorbește despre sport. Poate pentru că ”banii cumpără fericirea, dar viața mea sportivă nu o poate plăti nimeni”.

Spune de ce e cel mai potrivit Hagi pentru echipa națională, povestește amintiri cu Mourinho, Nadia sau Popovici, evaluează scurt mandatele lui Burleanu și își scoate pălăria în fața lui Mircea. Lucescu - pentru noi toți ceilalți.

Digi Sport: Cum mai sunteți cu proiectele în care sunteți implicat? Sala de gimnastică, bazinul, terenul de tenis.
Ion Țiriac: Mă bat cât pot cu umbrele, cu tot ce vrei dumneata, cu 'nu se poate', cu 'nu e voie', pentru că la noi treaba cu 'nu se poate' sau 'nu' e absolut legea zilei.

Așa începe orice discuție, cu „nu”
Bună ziua! 'Nu'. Dar de ce? 'Nu'. Și aici e o problemă mare socială. De ce 'nu'? Și cine răspunde pentru acest 'nu'? Adică, dacă e într-adevăr 'da' și tu-mi spui 'nu', că-ți trebuie 30 de zile în loc de 30 de secunde, tu ce răspundere ai pentru asta? Și vin înapoi cu discuția, despre ce ziceai dumneata? Bazin?

De bazinul de înot, să zicem.
Bazinul trebuia să fie gata pe 31 decembrie. E adevărat, n-a mai costat 4 milioane jumate, a costat 7 jumate, probabil că se termină cu 8. Acum nu mai e gata pe 31 decembrie; de atunci trebuia constructorul să plătească penalități. Dar mi-a zis: 'Domnu’ Țiriac, nu te supăra, când am cerut aprobarea să intre acea mașină de făcut găuri, știi că am stat 3-4 săptămâni că nu-i voie. Că e prea înaltă cu 2 metri'. Cum e prea înaltă, că hotelul are 30 de metri, iar ea are 18? Unde e problema? 'Domnu’ Țiriac, nu știu unde e problema, dar e. Și nu avem voie'.

Și ce s-a întâmplat?
Până la urmă a dat cineva telefon: 'Bă, sunteți nebuni? De ce nu-i lăsați pe ăștia trei zile să-și facă treaba?'. Și s-a putut. Dar s-a putut cum? Numai noaptea. De la 3 la 4:30. Și a costat 350.000 de euro mai mult și s-a și prelungit cu câteva luni. Dar o să fie gata bazinul olimpic, cu tot ce trebuie. Dar abia pe urmă vin problemele.

Sala ”Nadia”, gata în această vară. Cu tot cu statuie

Ce probleme?
Federația de Înot, Potec m-a întrebat dacă mai am capul la loc, că ea nu poate să-și plătească nici secretara. Covaliu zice: 'Păi stai un pic, domnu’ Țiriac, păi noi suntem Comitetul Olimpic. Noi selecționăm sportivii pentru Olimpiadă și apoi, chiar dacă aș vrea, nu am eu bani să întrețin așa ceva'. Primarul: 'Domnu’ Țiriac, fugi de-aicea, domne! Eu nici nu știu cum să întrețin celelalte bazine pe care le am și pe care le-am luat moștenire fără să vreau'. Deci acum vezi, Țiriac, cum faci să ai 2.000 de copii acolo și să-l întreții și pe ăsta, ca și pe terenul de hochei și așa mai departe.

Și sala de gimnastică Nadia?
În ziua în care Nadia a luat 10 la Olimpiada de la Montreal 1976, eram în Statele Unite și, din întâmplare, după Olimpiada aceea eram cu cei de la CBS, care începuseră să lucreze cu tenisul mai mult. Zic: 'Mă, băieți, câți bani îmi dați mie dacă eu v-o aduc pe Nadia o oră?'. 'Un milion'. Îți dai seama ce era un milion de dolari în 1976. Zic: 'Bine'. Și am dat telefon federației: 'Uitați care e treaba'. După o oră mă sună înapoi: 'Nu ne dezvăluim secretele pentru următoarea Olimpiadă'. 'Dumneata n-ai văzut un milion de dolari în viața dumitale', îi zic. Nu s-a putut, asta e, așa erau vremurile. Revenind la Nadia de astăzi. Nadia ne aparține. Și e primul om din lumea asta care a fost considerat perfect în sport. Și atunci, dacă tot ne aparține treaba asta și o aplaudă tot globul, m-am gândit eu să facem și noi ceva. Și-am început sala, care merge foarte bine. Slavă Domnului că am dat peste unul care văd că se ține de cuvânt și o să fie gata pe 1 iunie, când vin toate aparatele pe care le-am luat. Îi facem o sală care poate să ia câteva sute bune de copilași, mult mai mare decât cea de la Onești. Se face și statuia, deși a fost foarte dificil să surprinzi momentul cu Nadia cabrată, ieșind de la paralele. Dar o facem — are 150 kg, în bronz, statuia, și o să fie în fața clădirii.

Halep a fost o minune

Facem trecerea și la tenis și vă întrebăm de ce credeți că nu mai vine nimic din urmă nici la masculin, dar nici la feminin? Ne așteptam ca, odată cu succesele Simona Halep, să se creeze o emulație mai mare.
Ilie Năstase, Halep, dar au mai fost și Andrei Pavel și Horia Tecău – ei sunt singularități, excepții. Noi nu am semănat, nu culegem. Foarte simplu. Generația asta de fete care există acum e undeva rezultatul celor 35 de turnee pe care le-am înființat acum 30 de ani. Alea de 10.000 de dolari, de 5.000. Nu trebuiau să se ducă după puncte în Argentina, în Australia. Pe urmă s-a schimbat conducerea Federației și le-au tăiat. Le-am reluat acum, numai Fundația are vreo 30. Revenind: s-ar putea întâmpla să mai iasă încă o minune ca Halep, omul care ne-a adus Wimbledon-ul în casă. Asta nu trebuie uitat niciodată. Adică să ai un Wimbledon în România, ridici pălăria oricând. Deci aici suntem cu tenisul: n-ai de unde să culegi până nu sapi. Și revenim la infrastructură, deși încep și eu să mă satur.

Terenul de tenis pentru turneu.
Pierd licența dacă nu-l fac. Mi-au spus ăștia de la ATP: 'Țiriac, o dată, de două ori, te-am tot iertat. Dar nu se mai poate'. Îl cunosc pe Andrea Gaudenzi, pe președinte, de când avea 11 ani. Dar nu am ce să-i mai zic. Așa că trebuie să fac ceva provizoriu pentru anul viitor la Otopeni, sperând ca în 2028 o să am stadionul. Nu sală, pentru că sală mi s-a spus că nu se poate. Asta e, nu s-a putut, nu mă bat cu morile de vânt. Fac un stadion de 5.000 de locuri, deschis, nu acoperit. Că dacă pierd și turneul ăsta, rămânem fără nimic.

Jucătorul român de fotbal nu știe să joace fără minge

De David Popovici nu am vorbit.
Am o istorie și cu domnul 'Popoviciu', eu așa îi zic. L-am văzut prima dată acum vreo 10 ani. A făcut Camelia Potec un concurs la Stejarii, la bazinul ăla pe care îl avem. A venit cu 300 de copii și a ținut, mi se pare, două - trei săptămâni. Am mai ajutat-o noi. Am plătit hotelul, tot ce trebuia pentru un stagiu de pregătire. Și-mi aduc aminte ce înseamnă să fii totuși un specialist și ce înseamnă să fii un mitocan care se uită. Și mă uitam și am zis: 'Uite, măi, Camelia, uite ce bate ăla apa, ăla câștigă!'. „Ion, nu e ăla! Uită-te cum alunecă celălalt pe apă! Ăla e!'. Și ăla era 'Popoviciu'.

Vă uitați la fotbal, la meciuri? Aveți această plăcere?
Eu am spus că, din 20 de milioane de români care se pricep la fotbal, eu sunt singurul care nu mă pricep. Dar am făcut sport și am făcut și sport de echipă. Domnule, după părerea mea, jucătorul român de fotbal nu știe să joace fără minge. Cât timp joacă un jucător în 90 de minute cu minte? Două minute? 3 minute? Dar restul ce face? Așteaptă să-i dea pasul. Atât timp cât el nu se mișcă acei 9-10 km… Deși jucătorul de fotbal, după părerea mea, ar trebui să alerge cel puțin 15-16 km. De fiecare dată când echipa României se califica undeva, veneam dimineața și plecam seara, oriunde în lume era. Acum, însă, sunt absolut trist văzând ce se întâmplă, că am ajuns unde am ajuns și nu văd portița de ieșire.

Ce i-a povestit Mourinho despre meseria de antrenor

Cum vi se pare numirea lui Gheorghe Hagi selecționer?
Eu am avut privilegiul să stau lângă el, cred că era la mine acasă, când a fost el bolnav și avea piatra aia la rinichi. Ne uitam la meci, că el nu a putut să meargă, trebuia să se opereze. Și vorbea singur. Și din ce vorbea singur, eu mă uitam pe dreptunghiul ăla de televizor și îmi dădeam seama că este absolut logic, normal, ce se întâmplă sau ce se va întâmpla în momentul următor. Exact cum mă uit eu la un meci de tenis și nu pot să mă uit niciodată ca un om normal. Eu mă uit numai la picioare, mă uit la poziția în care e jucătorul, mă uit cum se așază la minge și pot să spun înainte să o lovească unde se duce, de ce se duce și când face dublă greșeală. Așa și dumnealui cu fotbalul. Sigur, însă, că este un job foarte ingrat cel de selecționer: ai 24 de jucători în 24 de colțuri ale lumii. Și dacă e greu și pentru un antrenor de club… Că îmi spunea odată José Mourinho ceva.

Ce?
'Bă, Ion, antrenor la tenis e o glumă. Ai pe unul care îi duce apa, îi duce rachetele, îi duce asta, ailaltă și iei milionul cu care te plătește. La fotbal, eu când intru în vestiar, am 24 pe care trebuie să-i pun împreună, care trebuie să se bată împreună, să se pupe împreună și trebuie să accepte toți. Că dacă e unul singur care începe să cârâie, își găsește și alt coleg și e suficient să-mi strice entitatea pe care eu încerc să o formez'. Așa și la Gică.

Lucescu merită să-i poarte numele orice arenă

E omul potrivit pentru acest moment?
Da, cred că e omul nimerit, ca știință, ca know-how, e omul potrivit și care merită toate treburile astea. Eu nu aș fi avut curajul să iau echipa. Nici în cazul lui Mircea Lucescu nu aș fi avut. În special că era și treaba cu inima. Să sperăm sau să ne gândim că nu asta i-a cauzat un deces prematur. Însă sunt anumiți oameni — și Gică e unul dintre ăștia — pentru care fotbalul e cum mănânci dumneata dimineața o bucățică de pâine cu lapte: el mănâncă fotbal. Asta e viața lui, cu asta s-a născut și cu asta moare.

Se face stadionul Dinamo și va purta numele lui Mircea Lucescu.
Eu nu știu despre ce arenă este vorba, însă Lucescu merită să-i poarte numele orice arenă. Adică omul ăsta a fost un mare jucător, a fost un mare profesor, a fost un mare antrenor, a fost un mare om și un mare tată de familie. Mai mult de atât, ce vrei? Avem și noi niște exemple, niște stindarde. Ar fi bine să le respectăm și să ne amintim de ei, pentru că ne amintim de trecutul nostru valoros.

Despre Burleanu: două termene ajung

Președintele FRF, Răzvan Burleanu, cum vi se pare? Se vor face 16 ani de mandat în care România nu s-a calificat niciodată la un Campionat Mondial.
Domnule, nu-l cunosc pe domnul Burleanu, l-am văzut doar de câteva ori. Nu pot să-mi dau cu părerea, însă eu cred că atunci când strămoșii noștri — ai umanității, nu ai românilor — începând cu americanii și terminând cu olimpicii, când au spus că două termene ajung, au știut ce au spus. Pentru că, la urmă, te confunzi cu funcția și nu mai știi care e dreapta și care e stânga. Iar treaba cu domnul Donald Trump cu al treilea mandat — cred că visează. Eu îl cunosc pe domnul Trump, pentru că pe vremea noastră, când jucam la West Side Tennis Club, venea la prânz la masă, la country club, beam o bere. Nu era domnul președinte atunci, era domnul businessman. Pe vremea aia, acum 40 de ani, Trump tot așa era. Și uite că, în ziua de azi, e „împăratul lumii”.

V-ați imaginat cum ar fi fost Ion Țiriac jucător de tenis în ziua de astăzi?
După părerea mea, nu știu dacă aș fi făcut două puncte cu Sinner. Eram cu Ilie Năstase și ne uitam la calificările care au fost la București aici. 'Băi, Ilie, tu câte game-uri îi făceai băiețașului ăsta de aici?' 'Niciunul', mi-a zis. Dar sportul s-a schimbat. Am fost invitat la finala de hochei de la Jocurile Olimpice. Nu are absolut nimic în comun cu hocheiul meu, dar nimic. Nu mai există apărător, nu mai e înaintaș, strategia s-a schimbat complet. Acum arunci pucul peste trei linii, te duci și te bați acolo și vezi ce se întâmplă. Iar sportivul este de două-trei ori mai atletic.

Inteligența artificială va elimina 50 la sută din locurile de muncă

S-a schimbat și lumea. Cum v-ați adaptat la ce înseamnă tehnologia modernă? La rețelele sociale, la inteligența artificială.
Eu, pe vremea când pe feciorul meu — care are 50 de ani acum — îl duceam pe la cinematografe, pe la Paris, pe unde Dumnezeu mai trăiam, vedeam Jules Verne. '20.000 de leghe sub mări', sau '80 de zile în jurul Pământului'. Păi, uite că s-a făcut 24h în jurul Pământului. Un avion exact ca al meu, cu cinci oameni înăuntru — 24h. Inteligența artificială… Cât lipsește până când inteligența artificială o să înceapă să gândească și o să spună: 'sunt mai deșteaptă ca voi'? Sau, în orice caz: 'trebuie să-mi fac eu treburile, cum mi le fac de fapt deja'. S-a întâmplat și în militărie, că au trimis missil-ul ăsta în direcția aia și, la jumătate, și-au dat seama că nu mai e acolo, că au greșit și, boom, au dat într-o școală, pentru că missil-ul a spus: 'nah, mie mi-au spus că nimeni nu poate să mă mai atingă, să mă mai schimbe'. Asta e pericolul cu, după părerea mea, inteligența artificială — pe de o parte.

Și pe de altă parte?
Dacă vreți să fiu complet negativist, în 30 de ani, jumătate din locurile de muncă ale umanității dispar. Dispar! Eu m-am întors din China acum 3 zile și am văzut hale de 1 km pe 500 m în care nu s-a mai aprins un bec de doi ani. Numai întuneric. De ce? Sunt numai roboți. Nu există un om într-un kilometru, nu există unul. Intră cineva o dată la nu știu cât timp, ca să vadă dacă nu a căzut ceva pe jos. Atât. Pentru că totul este mecanizat.

Cariera de sportiv, mai importantă decât cea de afacerist

Cum vreți să fiți ținut minte peste ani?
Nu cred că lumea își mai aduce aminte de nimic. Dar este și logic. Este normal. Notorietatea — n-am fugit după ea niciodată. Ori o câștigi involuntar, ori, dacă nu, nu valorează nimic. Și nu vreau să fiu nici megaloman, dar nu vreau să fiu nici fals interpretat. Dumneavoastră credeți că eu toate câte fac astăzi le fac pentru notorietate. Nu! Le fac pentru că am avut mai mult noroc decât alții în viață, să spunem, sau poate oi fi muncit un pic mai mult decât alții și am mai mult decât îmi trebuie, și atunci trebuie să dau ceva înapoi. E imposibil să dai înapoi la toată lumea, pentru că nu ai cum. Un singur om — nu eu, Bill Gates sau Elon Musk sau cine vrei dumneata — tot nu ajunge unul. Dar dacă dai ceva înapoi, te simți tu mai bine. Deci astea vreau să le fac eu.

Dar vă identificați mai degrabă cu imaginea de fost mare sportiv sau de om de afaceri de succes?
Banii se câștigă și banii fac bani — e adevărat. Banii nu fac fericirea — și asta e adevărat. Mulți spun că ei cumpără fericirea gata făcută — și asta e adevărat. Însă viața mea sportivă nu poate să o plătească sau să o copieze nimeni. Nimeni! Și eu, la 87 de ani pe care îi fac acum, nu regret o zi din viața mea.

Video cu emisiunea completă în care Ion Țiriac a fost invitat la Interviurile Digi Sport

Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media

Etichete: interviu ion tiriac , ion tiriac nadia , sala nadia , bazin potec

Urmărește știrile digisport.ro și pe Google News